Prieteni vechi

Daca ma pot lauda cu adevarat cu ceva in viata mea, ma pot lauda cu prietenii. Nu mi s-a intamplat niciodata pana acum sa ma simt parasita, fara nici un prieten. Si sper sa nu mi se intample, nu stiu ce m-as face.
Vorbeam acum vreo cateva saptamani cu Raluca Popovici, o fosta colega de generala si-mi spunea ca ma vede mereu inconjurata de prieteni si se bucura ca am ramas la fel.
I-am marturisit o chestie foarte intima - aceea ca mereu mi-a fost frica de ceva: sa nu ma bage copiii in seama, sa nu am prieteni. Inca din clasa I aveam o obsesie legata de o colega de clasa - Georgia. Era cea mai frumoasa, cea mai desteapta si cea mai indragita din clasa. Asa ca mi s-a pus pata sa fie prietena cu mine. Am reusit, partial, asa cum sunt prieteniile de clasa I. Ne tot certam, sufeream cumplit, ne impacam... tragedii, ce mai. Acum nu mai stiu nimic de ea, cand am intrat la liceu si-a vazut fiecare de viata ei, apoi ea s-a mutat in Constanta...

Nu ma pot lauda cu multi prieteni din copilarie care sa-mi fie si acum foarte apropiati sau cu care sa vorbesc macar o data pe luna. Ar fi Lusu, care ma stie de la - 3 luni, eu de la 0 ani. Vecinul din perete. Dar nici cu el nu vorbesc prea des.

Asa ca m-am gandit. Cea mai veche prietena a mea este Lumi. Pe care o iubesc foarte foarte tare si care, desi e tocmai in Barcelona, a ramas aproape de sufletul meu. Pe Lumi am cunoscut-o in clasa a VII-a. Pe 9 mai, stiu exact.
Mai e si Iulia, care exista in viata mea si nici macar nu-mi pot aminti de cand, pentru ca e ca si cum ar fi dintotdeauna.

In liceu am inceput sa imi fac prieteni pe care ii am si acum.
La capitolul barbati (pe atunci baieti) - prieteni a fost mereu mai greu. Desi mereu m-am inteles mai bine cu baietii, e greu de pastrat o astfel de prietenie. Si mai greu e sa duci prietenia pana la acel nivel in care poti sa vorbesti orice cu omul de langa tine, fara sa intri in alte povesti. A fost, desigur, Mihai - despre care am scris pentru cine a vrut sa citeasca - in nenumarate posturi. Dar nu avea sa fie. Timpul si oamenii din jurul nostru si-au spus cuvantul.

Toata introducerea asta pentru Dan. Prietenul caruia pot sa ii spun mereu toate lucrurle care ma rod. Fara sa ma judece, fara sa ma creada patetica. In fata caruia nu trebuie sa port nici o masca. In fata caruia nu trebuie sa par puternica sau desteapta sau frumoasa. De 10 ani (sau cati or mai fi, sunt sigura ca el stie mai bine), Dan mi-a fost alaturi, chiar si la sute de km. Au trecut uneori ani fara sa ne vedem, au trecut zeci, poate sute de scrisori, mailuri, telefoane dar am stiut mereu ca e acolo. Imi stie si ii stiu si cele mai stanjenitoare ganduri si mi-e asa de drag incat numai gandul ca exista ma face mereu sa zambesc.
La multi ani, Dan, nu ti-as putea multumi niciodata pentru tot. (de citit asta)
Acum 3 ani, de ziua lui Dan, fara vreo legatura, s-a nascut acest blog. La multi ani si mie!