Recitesc (oare pentru a cata oara) cartea mea de capatai daca as putea s-o numesc asa, Marele Singuratic.
Probabil ca ati observat deja asta la statusurile mele care vorbesc despre singuratate si despre comunicare si despre oameni si despre cuvinte. Iubesc cartea asta cu toate ideile pe care mi le (re)aduce aminte si in care am crezut mereu.
Rasfoiesc foaie cu foaie cartea ce acu a devenit foarte uzata, cu foi care s-au rupt dar sunt la locul lor, cu adnotari pe margine si randuri intregi subliniate. Ce am invatat eu din Marele Singuratic?
Ca indiferent de cat de sus ai cadea, ai sa te poti ridica.
Ca nu ai de ce sa iti fie frica de nimic, nici macar de singuratate. "singuratatea te vindeca de durerile pe care tot ea le provoaca, cu conditia sa o privesti in fata. Cand nu esti, atunci e foarte rau!"
Iubesc cartea asta si as rasfoi=o oricand fila cu fila si stiu ca de fiecare data gasesc un nou sens lucrurilor din ea si din viata mea. Am vazut in Marele Singuratic oameni din viata mea, m-am vazut pe mine si am vazut lupta pe care am dus-o cu ganduri si sentimente in care am crezut mai mult si mai putin.
Nu este cea mai buna carte care am citit-o, am citit zeci de carti mult superioare. Dar pentru mine asta ramane ACEA carte. Care mi-a dezvaluit adevaruri care erau in fata mea si pe care nu le puteam vedea.
Este cartea care mi-a dat raspunsuri la intrebari pe care nici macar nu stiam ca le am. "Fiindca intotdeauna dorim lucruri nemotivate, cele motivate fiind cele care ne chinuiesc pe noi".
Daca ma intrebati de ce am obsesia cu aceasta carte... e pentru ca personajul a iesit invingator in lupta cu destinul. A fost lovit, a cazut, s-a ridicat si a reusit sa nu urasca pe nimeni din asta desi ar fi avut pe cine. Adica nu a fost mic asa cum parea in ochii altora. In schimbul acestui lucru, a reusit ceva ce putini reusesc: sa fie liber, sa nu-l lege nimic de nici un lucru material sau moral. Singur si liber si totusi fericit.
Adevar care s-a schimbat oarecum, pentru ca si iubirea isi are locul ei in viata, iubire care chiar daca nu aduce numai fericiri si care in cazul cartii se termina mai mult decat nefericit, iti lasa totusi un zambet, o libertate si o implinire.
\simti ca ai dreptul sa gandesti si sa faci orice.
Mi-era dor de cartea asta.. cred ca mi-era dor sa mai petrec timp cu cartile mele...
31 mar. 2009
30 mar. 2009
Acum ma intelegi?
Promiteam o continuare.
Cand spun: tu, omule, inavat sa daruiesti si sa primesti fara sa ceri nimic in schimb, de fapt ai zice ca ma contrazic. Adica daca invat sa primesc... (si desi pare simplu, e mult mai greu sa inveti sa primesti) trebuie sa invat sa daruiesc, deci platesc pentru asta. Si atunci... ce mai e gratis pe lumea asta?
Ai inteles, nimic.
Si totusi. Eu cred in a darui. Cred in a darui fara sa ceri nimic in schimb persoanei careia ii daruiesti. Singurul lucru de care trebuie sa fii constient si unde persoana in cauza trebuie sa te ajute este siguranta pe care trebuie sa ti-o ofere. Siguranta ca merita sa daruiesti. Nu, nu e un pret. E un lucru care se intampla tot in capul meu, daca vorbesc acum de mine. Trebuie sa ma conving ca omul caruia ii daruiesc merita si nu cer nimic in schimb. Si daca pe tine, om drag, te-am primit in viata si in sufletul meu, e pentru ca am crezut ca meriti. Si nu iti cer nimic in schimb. Nu-ti cer sa ma iubesti la fel, nu-ti cer sa iti pese la fel, sa te comporti ca mine sau sa crezi in lucrurile in care eu cred. Iti cer sa inveti sa primesti de la mine si de la altii. Si iti cer sa nu arunci ce iti daruiesc sau sa calci in picioare. Pentru ca eu trebuie sa cred ca meriti, sa stiu in fiecare zi ca nu am facut o greseala.
Da, e adevarat, in viata totul e echivalent. Eu vad lucrurile ca pe o matematica, unde mereu la mijloc este semnul egal. Tu, om drag, ai sa primesti de la mine. Si dispretul care mi-l oferi in loc il vei primi la randul tau, nu de la mine. Il vei primi atunci cand si tu la randul tau alegi sa daruiesti. Deci pana la urma, tot exista un pret, doar ca niciodata nu ai sa-l platesti celui caruia il datorezi.
Iubim pentru a fi iubiti, strangem in brate pentru ca avem la randul nostru nevoie de o strangere in brate, spunem "te iubesc" pentru ca vrem sa auzim asta, zambim ca sa ni se zambeasca, daruim ca sa primim. Oricat de urat ar parea, asta e tristul adevar.
Eu zic asa: haideti sa invatam macar ca nu trebuie sa fie vorba de o ecuatie cu aceleasi necunoscute. Oricum o sa asteptam sa primim, nu ne putem schimba. Dar sa invatam sa primim de unde ni se ofera, nu de unde oferim. Sa zambim celui care nu ne zambeste si cineva ne va zambi. Daca iubesti, spune "te iubesc" fara sa astepti nici o plata in schimb. O sa ti se spuna si tie la randul tau candva si poate n-ai sa poti raspunde. Atunci ai sa intelegi. Nu minti "si eu te iubesc" daca nu este asa, doar ca sa nu ranesti. Vei rani mai mult asa.
Imbratiseaza pe cineva care ti-e drag si care are nevoie de asta. Nu imbratisa pe cineva pentru ca de fapt iti doresti ca persoana in cauza sa te imbratiseze pe tine si stii ca iti va raspunde.
Saruta pentru ca iti doresti asta, nu pentru ca vrei sa te sarute ca raspuns.
Intr-o zi vei primi toate lucrurile acestea drept rasplata. Doar ca nu alegem noi asta. De la cine primim, cui daruim. Pur si simplu astea sunt niste lucruri pe care nu putem alege.
Nu putem alege pe cine iubim, dar putem alege in fata cui ne deschidem inima. Cui ii dam voie sa intre in viata noastra si cui nu.
Voi nu ma intelegeti de ce am facut unele alegeri. Ma puteti judeca asa cum o faceti acum multi dintre voi, desi imi sunteti prieteni si ma iubiti. Nu intelegeti si incercati sa ma convingeti ca gresesc. S-ar putea sa aveti dreptate. Dar s-ar putea sa existe o mica sansa sa am eu dreptate. Si nu pot si nu vreau sa nu profit de aceasta mica sansa.
Eu mai cred in oameni. Nu asa cum credeam candva. Dar incerc sa cred atat cat mi-a mai ramas de crezut.
Acum ma intelegi?
Cand spun: tu, omule, inavat sa daruiesti si sa primesti fara sa ceri nimic in schimb, de fapt ai zice ca ma contrazic. Adica daca invat sa primesc... (si desi pare simplu, e mult mai greu sa inveti sa primesti) trebuie sa invat sa daruiesc, deci platesc pentru asta. Si atunci... ce mai e gratis pe lumea asta?
Ai inteles, nimic.
Si totusi. Eu cred in a darui. Cred in a darui fara sa ceri nimic in schimb persoanei careia ii daruiesti. Singurul lucru de care trebuie sa fii constient si unde persoana in cauza trebuie sa te ajute este siguranta pe care trebuie sa ti-o ofere. Siguranta ca merita sa daruiesti. Nu, nu e un pret. E un lucru care se intampla tot in capul meu, daca vorbesc acum de mine. Trebuie sa ma conving ca omul caruia ii daruiesc merita si nu cer nimic in schimb. Si daca pe tine, om drag, te-am primit in viata si in sufletul meu, e pentru ca am crezut ca meriti. Si nu iti cer nimic in schimb. Nu-ti cer sa ma iubesti la fel, nu-ti cer sa iti pese la fel, sa te comporti ca mine sau sa crezi in lucrurile in care eu cred. Iti cer sa inveti sa primesti de la mine si de la altii. Si iti cer sa nu arunci ce iti daruiesc sau sa calci in picioare. Pentru ca eu trebuie sa cred ca meriti, sa stiu in fiecare zi ca nu am facut o greseala.
Da, e adevarat, in viata totul e echivalent. Eu vad lucrurile ca pe o matematica, unde mereu la mijloc este semnul egal. Tu, om drag, ai sa primesti de la mine. Si dispretul care mi-l oferi in loc il vei primi la randul tau, nu de la mine. Il vei primi atunci cand si tu la randul tau alegi sa daruiesti. Deci pana la urma, tot exista un pret, doar ca niciodata nu ai sa-l platesti celui caruia il datorezi.
Iubim pentru a fi iubiti, strangem in brate pentru ca avem la randul nostru nevoie de o strangere in brate, spunem "te iubesc" pentru ca vrem sa auzim asta, zambim ca sa ni se zambeasca, daruim ca sa primim. Oricat de urat ar parea, asta e tristul adevar.
Eu zic asa: haideti sa invatam macar ca nu trebuie sa fie vorba de o ecuatie cu aceleasi necunoscute. Oricum o sa asteptam sa primim, nu ne putem schimba. Dar sa invatam sa primim de unde ni se ofera, nu de unde oferim. Sa zambim celui care nu ne zambeste si cineva ne va zambi. Daca iubesti, spune "te iubesc" fara sa astepti nici o plata in schimb. O sa ti se spuna si tie la randul tau candva si poate n-ai sa poti raspunde. Atunci ai sa intelegi. Nu minti "si eu te iubesc" daca nu este asa, doar ca sa nu ranesti. Vei rani mai mult asa.
Imbratiseaza pe cineva care ti-e drag si care are nevoie de asta. Nu imbratisa pe cineva pentru ca de fapt iti doresti ca persoana in cauza sa te imbratiseze pe tine si stii ca iti va raspunde.
Saruta pentru ca iti doresti asta, nu pentru ca vrei sa te sarute ca raspuns.
Intr-o zi vei primi toate lucrurile acestea drept rasplata. Doar ca nu alegem noi asta. De la cine primim, cui daruim. Pur si simplu astea sunt niste lucruri pe care nu putem alege.
Nu putem alege pe cine iubim, dar putem alege in fata cui ne deschidem inima. Cui ii dam voie sa intre in viata noastra si cui nu.
Voi nu ma intelegeti de ce am facut unele alegeri. Ma puteti judeca asa cum o faceti acum multi dintre voi, desi imi sunteti prieteni si ma iubiti. Nu intelegeti si incercati sa ma convingeti ca gresesc. S-ar putea sa aveti dreptate. Dar s-ar putea sa existe o mica sansa sa am eu dreptate. Si nu pot si nu vreau sa nu profit de aceasta mica sansa.
Eu mai cred in oameni. Nu asa cum credeam candva. Dar incerc sa cred atat cat mi-a mai ramas de crezut.
Acum ma intelegi?
29 mar. 2009
who cares?
Am uneori niste stari despre care pur si simplu mi-e rusine sa vorbesc. Nu pentru ca ar fi ceva de ascuns, dar e ceva de care mi-e mult prea frica.
Si mai rau e ca astazi cand am intrat in starea asta de frica-depresie-angoasa-panica sau nu stiu cum s-o numi, am cautat sprijin in jur. Am inceput sa dau telefoane, am rascolit lista de messenger, doar-doar cineva ar putea remarca ca se intampla ceva cu mine.
Rezultat negativ. M-am crizat si am incercat sa nu cad in extreme. Stiu ca oamenilor le pasa de mine. Si stiu ca exista multi pe lumea asta care ar face lucruri pentru mine sau alaturi de mine. Sau cel putin asa zic.
Dar unde sunt acesti oameni in momentul cand ai nevoie de ei? Cand ti-e frica sa zici: "am nevoie de ajutor" si astepti sa se intample o minune si cineva sa observe asta. Oamenii au devenit oare prea egoisti preocupati de ce li se intampla lor si nu mai au timp sa observe ce se intampla celor din jur? Eu stiu ca as fi observat ca cineva are nevoie de ajutor.
As vrea sa stiu ca exista macar un om pe lumea asta care sa stie in fiecare zi ceva despre mine. Daca maine as disparea pur si simplu sa observe tot maine, sau macar poimaine. Nu peste 3-4 zile cand s-ar vedea ca lipsesc de la munca si nu raspund la telefon.
As vrea sa cred ca exista oameni care simt cand mi-e rau asa cum eu simt ca au nevoie de mine. As vrea sa fie mai putin preocupati de ei insisi.
As vrea sa cred mai mult in oameni, asa cum o faceam si voi imi ziceati ca gresesc. Si cat imi lipseste greseala asta...
Si de ce ma mai agit? Chiar ii pasa cuiva?
Ii pasa in masura in care are nevoie de ceva din ce am. Fiecare isi ia si apoi pleaca. Cei cu mustrari de constiinta incearca o falsa recunostinta care ii mai tine dupa atatia ani langa mine. Hm... te recunosti aici? Pacat... mai bine te recunosteai in lista celor ce iau si pleaca. Ei sunt sinceri macar.
O sa am oameni langa mine atata timp cat am sa le ofer, nimeni azi nu mai sta langa tine pe gratis. Costa. Totul. Cand imbatranim si ramanem in urma cu toate, nu mai avem c oferi decat amintiri. Care valoreaza doar pentru noi. De aceea vad pe strada atat de multi batrani singuri si tristi. Nu mai au ce oferi, nu mai au pe nimeni in jur. Decat, cei mai norocosi, cativa prefacuti ce ofera o falsa recunostinta.
Ce vreau eu de la tine e sa nu vrei lucruri care costa. Vreau sa inveti sa primesti si sa oferi gratis. Ma contrazic? Nu... despre asta mai bine in postul urmator.
Si mai rau e ca astazi cand am intrat in starea asta de frica-depresie-angoasa-panica sau nu stiu cum s-o numi, am cautat sprijin in jur. Am inceput sa dau telefoane, am rascolit lista de messenger, doar-doar cineva ar putea remarca ca se intampla ceva cu mine.
Rezultat negativ. M-am crizat si am incercat sa nu cad in extreme. Stiu ca oamenilor le pasa de mine. Si stiu ca exista multi pe lumea asta care ar face lucruri pentru mine sau alaturi de mine. Sau cel putin asa zic.
Dar unde sunt acesti oameni in momentul cand ai nevoie de ei? Cand ti-e frica sa zici: "am nevoie de ajutor" si astepti sa se intample o minune si cineva sa observe asta. Oamenii au devenit oare prea egoisti preocupati de ce li se intampla lor si nu mai au timp sa observe ce se intampla celor din jur? Eu stiu ca as fi observat ca cineva are nevoie de ajutor.
As vrea sa stiu ca exista macar un om pe lumea asta care sa stie in fiecare zi ceva despre mine. Daca maine as disparea pur si simplu sa observe tot maine, sau macar poimaine. Nu peste 3-4 zile cand s-ar vedea ca lipsesc de la munca si nu raspund la telefon.
As vrea sa cred ca exista oameni care simt cand mi-e rau asa cum eu simt ca au nevoie de mine. As vrea sa fie mai putin preocupati de ei insisi.
As vrea sa cred mai mult in oameni, asa cum o faceam si voi imi ziceati ca gresesc. Si cat imi lipseste greseala asta...
Si de ce ma mai agit? Chiar ii pasa cuiva?
Ii pasa in masura in care are nevoie de ceva din ce am. Fiecare isi ia si apoi pleaca. Cei cu mustrari de constiinta incearca o falsa recunostinta care ii mai tine dupa atatia ani langa mine. Hm... te recunosti aici? Pacat... mai bine te recunosteai in lista celor ce iau si pleaca. Ei sunt sinceri macar.
O sa am oameni langa mine atata timp cat am sa le ofer, nimeni azi nu mai sta langa tine pe gratis. Costa. Totul. Cand imbatranim si ramanem in urma cu toate, nu mai avem c oferi decat amintiri. Care valoreaza doar pentru noi. De aceea vad pe strada atat de multi batrani singuri si tristi. Nu mai au ce oferi, nu mai au pe nimeni in jur. Decat, cei mai norocosi, cativa prefacuti ce ofera o falsa recunostinta.
Ce vreau eu de la tine e sa nu vrei lucruri care costa. Vreau sa inveti sa primesti si sa oferi gratis. Ma contrazic? Nu... despre asta mai bine in postul urmator.
28 mar. 2009
Despre oameni...
Asa ma enerveaza cand scriu cate un post care imi place sau care inseamna foarte mult pentru mine.
De ce? Destul de simplu! Imi vine greu sa scriu dupa.
Cum e postul anterior.
Si de atunci tot incerc sa scriu ceva si tot nu pot. Desi am multe in minte. Si un amalgam de ganduri si de sentimente si de singuratati si de oameni dragi si de prieteni si iar de sentimente si ganduri.
Dar tot nu pot. Ma uit la gandurile de mai jos, vad scenariul in mintea mea, cunosc prea bine personajele si parca nu mai pot sa zic nimic cand toate au fost zise, cand le desenez intr-un fel.
E un fel de blocaj, desi asa de mult as vrea sa scriu lucruri...
Astazi de exemplu am m-am tot gandit ca as vrea sa scriu despre oameni pe care nu i-am placut la inceput si care acum conteaza atat de mult pentru mine. Am observat ca multi din cei dragi mi-au fost nesuferiti in primele clipe. Exemplul cel mai bun e cu siguranta Monica mea.
Si apoi despre oameni care i-am indragit si apoi s-au dovedit a nu fi ce am crezut. Spre norocul meu, foarte putini in aceasta a doua categorie, imi place sa cred ca nu ma insel. Dar aici, la categoria asta am un exemplu in minte care ma apasa rau.
Si vreau sa cred ca gresesc acum si n-am gresit la inceput. Si imi tot induc asta in minte. Nu, un om nu poate fi frumos ca apoi sa se transforme in altcineva.
Am vazut eu gresit poate si am vrut sa vad frumos acolo unde era poate doar uscaciune. Am crezut intr-un om doar pentru ca am vrut sa vad frumosul din el? E xista un singur lucru in fata caruia nu pot rezista niciodata: un om care sufera. Capitulez in fata asta.
Cel mai urat om de pe pamant, care a facut crime si razboaie, daca eu il vad suferind si-si deschide inima in fata mea, eu il voi iubi. De neinteles, dar e cel mai mare defect al meu in ceea ce priveste un om. Defect care nu ma afecteaza decat pe mine. Si la care nu pot si nu vreau sa renunt.
Incerc sa nu gresesc si de asta incerc sa aleg oamenii care ii ascult. Si tot nu vreau sa cred ca gresesc. Vreau sa cred ca cel de acum e o masca. Si ca cel in care am crezut e adevaratul om.
De ce? Destul de simplu! Imi vine greu sa scriu dupa.
Cum e postul anterior.
Si de atunci tot incerc sa scriu ceva si tot nu pot. Desi am multe in minte. Si un amalgam de ganduri si de sentimente si de singuratati si de oameni dragi si de prieteni si iar de sentimente si ganduri.
Dar tot nu pot. Ma uit la gandurile de mai jos, vad scenariul in mintea mea, cunosc prea bine personajele si parca nu mai pot sa zic nimic cand toate au fost zise, cand le desenez intr-un fel.
E un fel de blocaj, desi asa de mult as vrea sa scriu lucruri...
Astazi de exemplu am m-am tot gandit ca as vrea sa scriu despre oameni pe care nu i-am placut la inceput si care acum conteaza atat de mult pentru mine. Am observat ca multi din cei dragi mi-au fost nesuferiti in primele clipe. Exemplul cel mai bun e cu siguranta Monica mea.
Si apoi despre oameni care i-am indragit si apoi s-au dovedit a nu fi ce am crezut. Spre norocul meu, foarte putini in aceasta a doua categorie, imi place sa cred ca nu ma insel. Dar aici, la categoria asta am un exemplu in minte care ma apasa rau.
Si vreau sa cred ca gresesc acum si n-am gresit la inceput. Si imi tot induc asta in minte. Nu, un om nu poate fi frumos ca apoi sa se transforme in altcineva.
Am vazut eu gresit poate si am vrut sa vad frumos acolo unde era poate doar uscaciune. Am crezut intr-un om doar pentru ca am vrut sa vad frumosul din el? E xista un singur lucru in fata caruia nu pot rezista niciodata: un om care sufera. Capitulez in fata asta.
Cel mai urat om de pe pamant, care a facut crime si razboaie, daca eu il vad suferind si-si deschide inima in fata mea, eu il voi iubi. De neinteles, dar e cel mai mare defect al meu in ceea ce priveste un om. Defect care nu ma afecteaza decat pe mine. Si la care nu pot si nu vreau sa renunt.
Incerc sa nu gresesc si de asta incerc sa aleg oamenii care ii ascult. Si tot nu vreau sa cred ca gresesc. Vreau sa cred ca cel de acum e o masca. Si ca cel in care am crezut e adevaratul om.
25 mar. 2009
Delir
Gonesti cu viteza desi nu ne grabim nicaieri. Parchezi masina ceva mai departe si opresti motorul.
Te uiti la mine, dar privirea mea e absenta, intr-un punct fix, afara, prin geam. Stiu ca ma privesti si astepti sa zic "hai" dar parca nu imi vine sa-ti spun nimic.
Deschid buzele si ca prin vis iti zic in soapta:
"ciudat, drumul asta il faceam mereu pe jos. In maxim 40 de minute eram aici. Hai o ora, daca eram lenesi."
"acum am castigat 40 de minute. Sau o ora, daca eram lenesi..."
"da... sau am pierdut."
Coboram in acelasi timp de parca ne-am fi vorbit, nu astept sa vii sa-mi deschizi portiera. Mergem pe marginea soselei. Nu ne tinem de mana, nici de brat. Nu ne vorbim, nici macar nu ne privim. Ma uit la varfurile ghetelor tale si incerc sa tin pasul, mereu ai mers mai repede ca mine. Nu stiu ce sa fac cu mainile. Daca le pun in buzunare as simti ca fug de tine, daca le las atarnand pe langa corp simt ca imi sunt moarte pe langa un corp viu, se clatina in deriva. Incerc sa le controlez, sa le asez intr-o ordine a lor, sa para naturale dar nu vor sa ma asculte.
Daca m-ai tine de mana ar fi mai simplu.
La poarta ne privim parca nu am fi siguri ca aici e desi si unul si altul nu am avea cum sa gresim vreodata.
"Urcam?"
"Urcam. O mai fi cineva in curte?"
"Nu, e inca frig. Nici macar nu a inceput sezonul".
Urcam in liniste, stim amandoi unde mergem si totusi studiem pas cu pas ce e in jur. Zambim complice desi nu ne privim. Tu ai gandurile tale, eu pe ale mele. Zambesc pentru ca stiu ca sunt diferite. Imi vine sa te intreb ca in copilarie: "1 leu pentru un gand?"
Cand ajungem la intrarea in padure ne oprim pe banca de langa teren. Iti aprinzi o tigara si o plimbi intre buze. Zambesc primului gand: "a ramas la fel. Aceleasi obiceiuri pe care le credeam strategii. E la fel de frumos."
Termini tigara si ne ridicam. Te introci pentru prima data spre mine ca si cum abia acum descoperi ca sunt langa tine.
"mai stii de aici drumul?"
"cred ca da. Inainte pe carare pana la gard. Apoi pe poteca, pe drumul celor 3 buturugi, nu? Iesim din padure si nu mai e mult. Dar e abrupt pana sus sus."
Razi "cele 3 buturugi! Noi le stim, intr-o zi o sa le uitam. Dar fundu lui Radu niciodata."
"Stii ca nu imi amintesc sigur daca era Adi?"
Razi iar.
Sunt incoerenta, dar nu gresim drumul. E soare si e cald. Dar sus e umbra.
Ne intindem pe iarba. Unu langa altul, dar fara sa ne atingem. Imi deschid doar putin ochii si te privesc printre gene. Acelasi chip, aceleasi trasaturi. Nu le-am uitat. Ai ochii inchisi. Asa cum te-am privit atunci, ultima oara, cand mi-am luat cu adevarat adio de la tine. Nu ai stiut, eu am inteles.
Te ridici brusc. Iti aprinzi o tigara si imi intinzi pachetul:
"Vrei?"
"Nu, m-am lasat."
"A... uitasem."
Se lasa din nou linistea, inchid ochii si parca dureaza o vesnicie pana sa deschizi din nou gura
"Nici atunci nu fumai, mai stii?"
"Da, stiu. M-am reapucat tarziu... in facultate."
"Si acum ai renuntat iar."
"Da, dar acum nu mai e atunci."
"Ce replica stupida!"
"Stiu, mi-a fost teama ca n-ai sa intelegi altfel"
"Inca mai inteleg."
"Asta ma bucura."
Din nou tacere.
Te uiti la mine, dar privirea mea e absenta, intr-un punct fix, afara, prin geam. Stiu ca ma privesti si astepti sa zic "hai" dar parca nu imi vine sa-ti spun nimic.
Deschid buzele si ca prin vis iti zic in soapta:
"ciudat, drumul asta il faceam mereu pe jos. In maxim 40 de minute eram aici. Hai o ora, daca eram lenesi."
"acum am castigat 40 de minute. Sau o ora, daca eram lenesi..."
"da... sau am pierdut."
Coboram in acelasi timp de parca ne-am fi vorbit, nu astept sa vii sa-mi deschizi portiera. Mergem pe marginea soselei. Nu ne tinem de mana, nici de brat. Nu ne vorbim, nici macar nu ne privim. Ma uit la varfurile ghetelor tale si incerc sa tin pasul, mereu ai mers mai repede ca mine. Nu stiu ce sa fac cu mainile. Daca le pun in buzunare as simti ca fug de tine, daca le las atarnand pe langa corp simt ca imi sunt moarte pe langa un corp viu, se clatina in deriva. Incerc sa le controlez, sa le asez intr-o ordine a lor, sa para naturale dar nu vor sa ma asculte.
Daca m-ai tine de mana ar fi mai simplu.
La poarta ne privim parca nu am fi siguri ca aici e desi si unul si altul nu am avea cum sa gresim vreodata.
"Urcam?"
"Urcam. O mai fi cineva in curte?"
"Nu, e inca frig. Nici macar nu a inceput sezonul".
Urcam in liniste, stim amandoi unde mergem si totusi studiem pas cu pas ce e in jur. Zambim complice desi nu ne privim. Tu ai gandurile tale, eu pe ale mele. Zambesc pentru ca stiu ca sunt diferite. Imi vine sa te intreb ca in copilarie: "1 leu pentru un gand?"
Cand ajungem la intrarea in padure ne oprim pe banca de langa teren. Iti aprinzi o tigara si o plimbi intre buze. Zambesc primului gand: "a ramas la fel. Aceleasi obiceiuri pe care le credeam strategii. E la fel de frumos."
Termini tigara si ne ridicam. Te introci pentru prima data spre mine ca si cum abia acum descoperi ca sunt langa tine.
"mai stii de aici drumul?"
"cred ca da. Inainte pe carare pana la gard. Apoi pe poteca, pe drumul celor 3 buturugi, nu? Iesim din padure si nu mai e mult. Dar e abrupt pana sus sus."
Razi "cele 3 buturugi! Noi le stim, intr-o zi o sa le uitam. Dar fundu lui Radu niciodata."
"Stii ca nu imi amintesc sigur daca era Adi?"
Razi iar.
Sunt incoerenta, dar nu gresim drumul. E soare si e cald. Dar sus e umbra.
Ne intindem pe iarba. Unu langa altul, dar fara sa ne atingem. Imi deschid doar putin ochii si te privesc printre gene. Acelasi chip, aceleasi trasaturi. Nu le-am uitat. Ai ochii inchisi. Asa cum te-am privit atunci, ultima oara, cand mi-am luat cu adevarat adio de la tine. Nu ai stiut, eu am inteles.
Te ridici brusc. Iti aprinzi o tigara si imi intinzi pachetul:
"Vrei?"
"Nu, m-am lasat."
"A... uitasem."
Se lasa din nou linistea, inchid ochii si parca dureaza o vesnicie pana sa deschizi din nou gura
"Nici atunci nu fumai, mai stii?"
"Da, stiu. M-am reapucat tarziu... in facultate."
"Si acum ai renuntat iar."
"Da, dar acum nu mai e atunci."
"Ce replica stupida!"
"Stiu, mi-a fost teama ca n-ai sa intelegi altfel"
"Inca mai inteleg."
"Asta ma bucura."
Din nou tacere.
un suflet avem...
de fapt tind sa cred ca avem doua suflete. Doar ca celalalt se afla in jumatatea mai buna... unii o intalnim, altii nu.
Dar si cautarea are farmecul ei...
Raspunde-mi cine's mai frumosi? oamenii? ploaia?
Dar si cautarea are farmecul ei...
Raspunde-mi cine's mai frumosi? oamenii? ploaia?
Facebook Page
Ce citesc, ce indragesc
