Romania ucide

Ma apuca o furie cumplita impotriva a tot ce inseamna lumea in care traim.
Am citit cum Plesho, un om pe care l-am vaut o data in viata si care a fost cel mai bun prieten al lui Niculae, povesteste cum au fost tratati in Italia. Am imprumutat chiar si titlul postarii sale.
Si astazi am fost sa-mi iau ramas bun de la trupul lui (sufleteste vorbind nu pot si nu vreau sa imi iau acum "la revedere") si am gasit un sicriu intr-o capela rece si murdara.
O poza frumoasa cu Niculae senin.
Stateam acolo si-mi zambeam in suflet, la aminitirile marunte legate de omul acela calm, bun si calculat. Imi aduceam aminte ca Niculae avea mereu "multa treaba". Si ca facea lucrurile sa fie simple.

Si cu ce ne alegem dupa? Nici macar o umbra de intelegere, compasiune si respect. Nimic.

Imi aduc aminte ca atunci cand eram mai mica nu concepeam ideea de a trai in alta tara. Am mers de 1 decembrie la Alba Iulia si am strigat ca sunt mandra ca sunt roman.
Nu mai sunt, nu mai iubesc aceasta tara, nu pot sa respect niste valori inchipuite.
Nu vreau sa nasc copii aici si nu vreau sa-i las pe cei dragi pe mainile oamenilor ce ne conduc viata - indiferent de categoria lor.
Sunt oameni aici pe care ii iubesc. Dar vreau sa plec, sa fug, sa scap, sa nu ma uit in urma.