pe scena

Este ciudat cum ne permitem sa gresim fara limite fata de cei dragi, prieteni apropiati sau alte asemenea exemple.
Ne inchipuim ca cei dragi, prieteni vechi, familie sau apropiati ne pot inghiti toate toanele si prostiile. Nu mai suntem atenti, nu mai acordam importanta, nu mai inghitim prostii, pentru ca, nu-i asa? ei ne stiu, ne cunosc, ne inteleg, TREBUIE.

Uneori, si vad asta si la mine, sunt mai draguta, mai amabila, mai intelegatoare - cu strainii. Ei nu ma cunosc, cu ei nu-mi permit sa fiu rea sau sa am toane, sa am capricii, sa ma alint intr-un mod negativ, sa ma isterizez, sa fac fite, etc.
Iar cu cei apropiati aproape ca nu-mi mai pasa. Imi spun ca pot sa fiu eu si uit ca poate si ei ar avea nevoie de intelegere, de apreciere, de purtat cu manusi, sa ma gandesc la ce ar crede daca...
La fel, ma deranjeaza groaznic cand cei dragi fac asta cu mine. Cand uita sa se mai gandeasca si la mine, cand ii vad ce buni si frumosi sunt cu strainii si cat de capriciosi si nervosi si "cu toane" sunt fata de mine. Pentru ca, din nou, nu-i asa? Suntem prieteni, trebuie sa le inghitim pe toate, sa tacem si sa intelegem, ne cunoastem.

Si acum stau si ma intreb? De ce mai avem nevoie de prieteni? Sa avem ce sa ne tocam nervii reciproc? Nu e mai bine sa avem doar cunostinte? Zambim, radem, ne jucam rolurile, suntem ce am vrea sa fim, primim ce am vrea sa primim. Fals, de cele mai multe ori. Dar ce mai conteaza?
Uite ca pentru mine conteaza.
Si astept de la prietenii mei si intelegere, si toane; dar astept si ca ceilalti sa se puna in pielea mea, asa cum eu adeseori ma pun in pielea lor, oricat de bine cred ca as cunoaste cum e acolo, in rolul lor.
Asta e tot. Suntem actori si ne jucam rolurile.
Uneori mai sincer, alteori deloc.