despre ras, zambet de complezenta... si .... dream a little dream of me, nu?

Mi-aduc aminte de mine acum mult timp.
Eram fata aceea care radea mereu si a carei voce, enervanta uneori, o auzeai de departe.
Rasul meu era din suflet si de neoprit. Si radeam asa doar alaturi de putini oameni din viata mea. E atat de bine sa simti ca poti rade din tot sufletul.
NU, nu vorbesc de zambet sau de a rade la o gluma.
Ma gandesc la rasul ala cu pofta, zgomotos, rasul pe care doar starea de bine ti-l poate da. Rasul care te complexeaza ca nu este frumos, nu este feminin sau nu-ti sta bine.
M-am regasit acum vreo 3 sau 4 luni razand la fel. Si mi-am dat seama, daca mai era nevoie, ca de multi ani eu nu mai sunt asa.
Am invatat sa zambesc, de multe ori din complezenta. Rad si acum, dar nu mai rad din inima... asa cum o faceam acum multi ani.
Si stiu ca asa doar langa putini oameni pot rade.
Doamne, ce dor imi e de acele locuri, de acele prietenii pe care am crezut ca nu le voi pierde niciodata si de acei oameni care ma iubeau fara sa ceara nimic in schimb.
Ma uit acum in jur si ma intreb adesea cati oameni sunt langa mine nemotivat... si ma indoiesc de oameni asa cum n-am fost niciodata invatata sa o fac...

Am fost la film in seara asta. Si-am gasit pe coloana sonora asta:



Si atunci ma minteai, nu-i asa?