La multi ani!

Azi blogul meu implineste 2 ani.
2 ani in care ma ascund in spatele sinonimelor, ca o carte de gramatica utila doar celor ce vor sa studieze in adanc.
Ne e atat de frica de cuvinte incat folosim alte si alte sinonime de fiecare data.
Folosim personaje si intamplari, realitati ale fiecaruia, uitand parca de faptul ca sentimentul va ramane acelasi, chiar daca il ascundem sau il strigam in gura mare.
Nu folosim iubire, folosim drag sau dor.
Nu folosim frumos sau fericire ca ne este frica. Folosim curcubee si zambete si culori.
Ar trebui sa avem o limba mai simpla, in care fiecarei stari sa-i corespunda un singur cuvant. Iar posturile noastre sa insemne doar un cuvant.

Azi e ziua lui Dan. Si despre el am mai scris aici si n-am sa ma mai repet, nu pentru ca n-ar merita, dar n-as vrea sa sune nimic fals din orice as scrie.
"La multi ani", prieten drag! Cu acea siceritate pe care nu avem curaj sa ne-o permitem in fiecare zi, multumesc sansei sau norocului ca mi te-a adus in cale acum 9 ani aproape, intr-o tabara dintr-o padure dintr-un sat dintr-un judet frumos, Iasi-ul.
Sunt mandra ca imi esti prieten uneori nemeritatn si-as vrea ca toate lucrurile sa iasa asa cum vrei tu. Si sa fii sanatos si fericit. Am ajuns iata, prea devreme, la varsta in care ne dorim sanatate inainte de orice. Eu iti mai doresc iubire, implinire si fericire. Cuvintele acelea mari de care ne e frica!
La multi ani, prieten drag!

doar vise

Acum vreo doua saptamani am avut un vis. Care s-a repetat cateva nopti la rand.
Eram noi doi.
Iti ziceam ca mi-a fost dor de tine, imi ziceai cat ti-am lipsit.
Nu faceam nimic nepermis, ca toate lucrurile pe care ni le-am interzis.
Ma imbratisai pana ma durea. Uneori ma tineai de mana. Apoi simteam ca n-as vrea niciodata sa se termine imbratisarea, ca acolo e locul meu. Simteam din nou emotia, iar tu nu-mi dadeai voie sa plec.
Noapte de noapte, acelasi lucru. Niste brate, mi-a fost dor, mi-ai lipsit cand si cand...

Apoi doua nopti n-am mai visat. Am aflat intre timp de accidentul si moartea lui Andrei. M-am gandit cat te-a marcat.
A treia noapte am visat ca eram pe apa. Tu intr-o barca, eu pluteam pe apa. Cand am cotit am pierdut pentru doua secunde contactul vizual cu tine. Si-atunci m-am inecat. Am simtit cum ma duc la fund, fara sa protestez. Si-aveam in minte ochii tai si-as fi vrut inainte sa ma scufund sa te mai privesc o data.

Sunt doar niste vise, nu? Visul asta nu s-a mai repetat.

- Mi-a fost atat de dor de tine...
- Nu stii cat mi-ai lipsit de mult...

despre ras, zambet de complezenta... si .... dream a little dream of me, nu?

Mi-aduc aminte de mine acum mult timp.
Eram fata aceea care radea mereu si a carei voce, enervanta uneori, o auzeai de departe.
Rasul meu era din suflet si de neoprit. Si radeam asa doar alaturi de putini oameni din viata mea. E atat de bine sa simti ca poti rade din tot sufletul.
NU, nu vorbesc de zambet sau de a rade la o gluma.
Ma gandesc la rasul ala cu pofta, zgomotos, rasul pe care doar starea de bine ti-l poate da. Rasul care te complexeaza ca nu este frumos, nu este feminin sau nu-ti sta bine.
M-am regasit acum vreo 3 sau 4 luni razand la fel. Si mi-am dat seama, daca mai era nevoie, ca de multi ani eu nu mai sunt asa.
Am invatat sa zambesc, de multe ori din complezenta. Rad si acum, dar nu mai rad din inima... asa cum o faceam acum multi ani.
Si stiu ca asa doar langa putini oameni pot rade.
Doamne, ce dor imi e de acele locuri, de acele prietenii pe care am crezut ca nu le voi pierde niciodata si de acei oameni care ma iubeau fara sa ceara nimic in schimb.
Ma uit acum in jur si ma intreb adesea cati oameni sunt langa mine nemotivat... si ma indoiesc de oameni asa cum n-am fost niciodata invatata sa o fac...

Am fost la film in seara asta. Si-am gasit pe coloana sonora asta:



Si atunci ma minteai, nu-i asa?

0% Interest

ceai negru si Jason Mraz

"B"

Am declarat de mult ca a venit primavara. Si azi a fost o ceasa apasatoare.
Si-am zis ca n-am mai ascultat de mult Katie Melua caci vremea ei s-a sfarsit. Dar azi... am calcat peste asta.

Stiu ce zi e azi, oricat de mult mi-am dorit sa nu-mi aduc aminte de ea. As fi vrut sa ma trezesc dupa si sa zic: uite, am uitat!

Lucrurile astea sunt departe acum in mintea mea. S-au cicatrizat, dar n-am uitat. Inca mai invat mecanismul uitarii de la cei din jur. Cand am sa il deslusesc cu adevarat, am sa va zic secretul voua, celor care il pastrati ascuns.
Inca mai visez uneori ca totul e ca acum un an. Sau ca viata mea nu s-a schimbat. Sau ca eu sunt cea de acum mult prea multi ani.

Sunt mai puternica acum si mai deschisa spre a face lucruri noi pe care acum ma simt in stare sa le duc la un final fericit. Stiu ca pot, acum mai mult decat oricand.

Am inteles multe lucruri: ca uneori, ne lasam prinsi intr-o poveste si uitam de adevarul din noi, ca uneori ne pacalim sperand ca asa vom avea parte de lucruri a caror lipsa o simtim. Si-acum stiu ca pe el nu-l iubeam, iubeam doar ce-ar fi putut sa aduca el in mine. Stiu ca am mintit si m-am umilit uneori, ca n-am recunoscut nimic din ce simteam sau imi doream cu adevarat. M-am aruncat cu capul inainte si am zis asta e, desi am stiut mereu ca intr-o zi se va incheia tot.
Stiu ca daca am gresit cu adevarat fata de cineva, am gresit fata de mine. Stiu ca nu regret si inca mai cred in oameni si inca mai cred ca nu m-am inselat.

In lumea mea sunt curcubee, si culori, sunt flori si miresme, e soare si sunt dimineti. Nu stiu cum e in lumea lui sau in lumea ta, dar nu-mi doresc o lume cu furtuni, oricat de frumoasa ar fi linistea dinaintea ei.

Nu sarbatoresc nimic azi. Mi-am adus aminte doar. Si-as vrea totusi sa-i urez ceva macar in mintea mea, dar pur si simplu nu-mi trece nimic prin cap. Nimic care sa fie suficient de sincer si natural. Si cand ii urez ceva n-as vrea sa ma mai gandesc ca inainte ca orice lucru as zice poate fi interpretat.
Asa ca urez, asa ca pentru mine: "Sa nu uiti ca oamenii care te iubesc cu adevarat sunt cei care nu iti cer nimic in schimb!" (si pentru a nu fi interpretat de oamenii din jur, eu am vrut lucruri in schimb).
Si din partea Monicai mele... "B" (inside joke)



...Si stiu ca am mai avut candva melodia asta pe blogul meu. Dar azi am voie, caci azi imi amintesc.
Maine e o noua zi. Pentru toata lumea.

TREBUIE

Ma cunosteti bine si stiti ca nu scriu de obicei apeluri catre oameni.

Pe Niculae l-am cunoscut la Sapte Seri. El este omul cate m-a invatat sa deschid prima data un Macintosh (nu stiam nici butonul unde e).
In biroul acela din Dacia, unde la el pe calculator/calculatoare se afla ariciul din paie.
Niculae nu se plangea niciodata si nu mi-a zis niciodata nu. M-a invatat tot ce a putut si tot ce i-am cerut vreodata.
Niculae nu s-a plans un moment ca are prea mult de munca. Ii placea la nebunie tot ce facea. Statea la birou uneori de marti dimineata pana joi. Incontinuu. Reviste, locale, corecturi, machete. Si era vesel. mereu. chiar daca uneori era vesel si obosit.

Intr-o zi a plecat de la Sapte Seri. A urmat accidentul.
La cateva zile, Niculae era la spital. Desi nu mai era coleg cu noi. Era la Cris, ne inveselea, ne incuraja.
Dupa ce a iesit Cris din spital ne-am mai vazut de cateva ori. La bere in Anca, la Sapte Seri, in vizita.

Acum Niculae are nevoie de ajutor.
Un diagnostic cumplit: leucemie acuta mieloblastica LAM2.
E in spital si-si pastreaza umorul. S-a autoporeclit "Perfuzel".

Are nevoie de bani si are nevoie de oameni.
Maine mergem sa donam sange. Oricare din voi stiti ca puteti face asta, va rog mult sa o faceti. Nu va costa nimic.
Aici (la el pe blog) sunt toate explicatiile de care aveti nevoie pentru donat sange.

Tot aici e si povestea lui. Se numeste Povestea care imi va salva viata.

Si aici donatii pentru persoane fizice si juridice. Orice ajutor e bun.
Vom face si un spectacol umanitar cat mai repede si am sa revin cu amanunte.

Pana atunci trebuie sa-l tinem in viata. Si pentru asta are nevoie de sange.
TREBUIE.
Pentru ca nu mai vreau sa moara nimeni. Si apropo de asta,d aca mai era nevoie de un apropo. Aseara am aflat ca a murit Andrei. Si nu mai am cuvinte. E prea mult.

realitatea mea

spune-mi... tie ti s-a intamplat vreodata ca atunci cand un om drag iti strange mana in a lui si te priveste intelegator sa-ti vina sa plangi fara motiv?
Stii cum e sa cauti o privire intelegatoare care sa scoata din tine ce e mai bun si mai frumos?
Stii cum e ca cineva de la care nici macar nu ai vre-o asteptare sa te stranga in brate brusc si sa-ti spuna ca trebuie sa traiesti ca nu se stie cat mai e iar tu sa incepi sa plangi de fericire, nu de tristete?

Mai spune-mi ca nu depinzi de oameni si ca nu-ti pasa daca cineva te intelege sau vrea ce e mai bun in lumea asta pentru tine. Sa nu fii niciodata sigur ca e asa... dar sa incerci sa te minti?

Stii cum e ca atunci cand nu stii sa plangi si te doare si vrei sa te exprimi sa vina langa tine un umar iubit, sa-ti pui capul acolo, sa-l strangi cu putere si sa reusesti sa dai drumul la cateva lacrimi care ar trebui sa fie mult mai multe? Sa plangi caci umarul acela e atunci acolo, dar ca nu va mai fi si ca nici macar nu-ti apartine si nu-ti va apartine niciodata, oricat de mult ti-ai dori asta?

Spune-mi... tu stii cum e ca un om pe care l-ai iubit atat de mult intr-o zi sa uite de tot de tine si sa-l cauti in fiecare alt om pe care il intalnesti? Sa te legi si sa te dezlegi in fiecare zi de lucruri care-ti aduc aminte atat de dureros de el, dar sa razi, caci trebuie sa razi, caci trebuie sa mergi mai departe, nu conteaza pentru ce? Sa inveti pas cu pas cum sa te bucuri de absenta lui la gandul ca intr-o zi a fost prezent si esti norocos pentru asta?

Sa-ti repeti mereu aceleasi cuvinte, cum ca esti un om norocos ca ai atat de multi oameni frumosi in jur care au nevoie de tine si de care ai nevoie. Ca esti un norocos ca ai trait ceea ce altii doar au visat? Sa te minti ca si suferinta este frumoasa? Sa stii ca minti, dar sa stii ca asa trebuie.
Uneori e bine sa te exteriorizezi si sa tipi ca te-ai saturat sa minti, sa vrei sa fii egoist macar odata, dar sa-ti dai seama ca lumea ta, adevarul care l-ai creat pentru tine e cel ce te invata sa traiesti frumos?

Mai spune-mi ca poti trai singur... ca n-ai nevoie de prieteni, n-ai nevoie de maini intinse sau de umeri stabili. Spune-mi ca nu vrei sa ai unde sa te intorci si ca nu vrei sa depinzi de nimeni. Ca nu ti-e frica si ca de fapt vorbim despre independenta.

Spune-mi toate astea, minte-ma si eu am sa ma prefac ca te cred. Pentru ca si tu, la fel ca si mie, ti-ai creat propria realitate. Ai fugit de adevar pentru a putea merge mai departe. Si te admir atat de mult pentru asta. Pentru ca ai mers mai departe, poate mai frumos decat o fac eu.
Dar am un gand. Cum ca mersul nostru mai departe, candva, undeva, pe aceste carari, ne va duce intr-un punct comun. Chiar si pentru o clipa.
Stii ce gresesc la gandul acesta?
Nu vreau sa recunosc ca apoi va trebui sa mergem tot pe caile noastre si sa mintim in continuare.

let me be

let me be myself,
so i can shine

stil de viata

cred ca-mi lipsesc emotiile, nu altceva.
Acum imi las telefonul acasa fara sa am nici un sentiment, la celalalt telefon aproape ca am renuntat, sta si cate o saptamana inchis si-mi aduc aminte rar sa-l pun la incarcat, primesc cate un sms, aud sunetul si-mi aduc aminte dupa ore intregi sa ma uit sa vad de la cine este sau despre ce e vorba.

Uneori, in locuri aglomerate, aud cate un Nokia cu acelasi sunet de apel pe care il aveam cand exista in viata mea. Mai tresar si-mi aduc aminte repede ca s-a incheiat perioada emotiilor in asteptarea unui semn.
Am inceput sa stau pe invisible pe mess cand am treaba, uneori uit sa-l si deschid - eu, care eram dependenta.
De site-urile de socializare nici nu mai spun. Mi-am sters poze de pe hi5, pe facebook intru doar ca sa vad ce evenimente mai sunt sau ca sa joc Zoo.
Am citit undeva astazi ca dependenta de calculator aduce depresie. Posibil. Incerc sa fiu dependenta de el atat cat munca imi cere asta.

In ultimul timp alerg. Mereu, fara prea mare sens. Poate de asta simt ca uit.
E mai bine asa.
Uit sa raspund la mailuri.
Scuze Carmen, iti multumesc pentru tot. Am primit mailul tau, am sa ma ocup curand sper si de lucrarea de dizertatie.
Uit sa raspund la telefoane sau sa sun inapoi. Scuze, Flori.

E ciuat acest stil de viata, inca nu m-am obisnuit. Simt mereu ca-mi lipseste timpul. Dar nu-mi prea pare rau.

renuntare

Am citit astazi un status pe Facebook.
Ii apartine unei foste profesoare din facultate, nu foarte indragita, dar care ma indragea destul de mult:
"Incearca sa cunosti un Scorpion si vei descoperi ca este capabil de simtaminte extrem de profunde si ca este constient de faptul ca este cu mult mai bland si mai uman (si cu mult mai putin crud) sa renunti la anumiti oameni, locuri si prioritati, daca acest lucru va aduce in cele din urma fericirea."

Nu am sa merg in extrema zodiilor si nici n-am sa fac harti astrologice precum Cristi Puiu la betie (prietenii stiu de ce) - dar ma opresc putin la ideea asta. Caci multi scorpioni mi-au calauzit pasii de-a lungul vietii - nu foarte lunga pana acum (Monica mea, Mihai, Misu, Alex, Ana).

Poate ca asa e, eu n-am invatat asta desi am avut multe de invatat de la toti acesti oameni.
Si poate ca uneori renuntarea este mai umana - renuntarea la locuri si la oameni - decat a tine lucrurile legate fara sens. Ca-ti faci rau tinand in tine trecuturi care ti se par atat de frumoase... te minti ca e mai bine cu ele, dar nu e asa.
Uneori e mai bine sa lasi trecuturile cu toate ale lui in urma...

si sper sa invat si eu asta intr-o zi

si cam atat

simt nevoia sa spun ceva... dar nu prea am ce, sau pur si simplu nu prea stiu cum sa asez toate lucrurile.
Criza de prioritati.

Bine, prioritatile mele acum sunt de natura profesionala si financiara, dar despre asta nu am cum sa scriu.

Cele legate de partea emotionala/sentimentala iau o pauza.
Oricum orice rabufnire este interpretata si m-am saturat sa fiu sunata de fiecare data cand scriu ceva si luata la intrebari.

Daca voi nu intelegeti... eu n-am sa fac nici un efort de a explica. Pentru ca nu datorez explicatii... nimanui!

Uitati...
Am sa imi cer scuze fata de cei care asteapta sa mai scriu... poate ca si pauzele sunt bune, de orice fel ar fi ele.
Am sa scriu cand am sa pot, cand am sa am ce spune...
si cam atat