dor de Sibiu

in zile ca astea mi se face dor de Sibiu.
Dar nu de Sibiul asa cum l-am simtit in ultimul timp ci de Sibiul de acum mult timp. De sibiul de acum 2 ani pe care il descopeream pas cu pas, de Sibiul in care nu stateam locului, de Sibiul pe care il colindam pe strazi inguste si de care ma bucuram candva...

Mi-e dor de soarele ala din Muzeul Satului, in liniste, intinsa in iarba...
Mi-e dor de stat pe malul lacului, de banca de langa parau unde stateam cu Vali si Laura si ne uitam dupa pietre...

Mi-e dor de Sibiul ala pe care il lasam sa-mi intre in sange, de hostel si strazile pietruite, cu semnele de circulatie ce indica Centru/toate directiile.

In ultimul timp, atat cat am mai avut timp sa-l vad Sibiul a fost pentru mine sec... ajung acolo, vad oameni, de multe ori nici macar in centru nu mai pasesc, stau ascunsa intr-o carciuma cu oameni dragi si plec... fara a ma mai bucura de bancile din Piata Mare, de Carciuma din Batrani, fara Pasajul Scarilor atat de drag unde am stat o seara frumoasa ascultant '74-'75.

In zile ca astea imi lipseste soarele meu din Sibiul meu asa cum am invatat sa-l simt. Alaturi de oameni care il simteau ca si mine, cu soarele batand in ochi, cu inghetata si baloane de sapun in piata, de copii si culori, de parcul de langa zidul cetatii unde stateam intinsa fumand o tigara.
E primavara, si in Muzeul Satului din Sibiu trebuie sa fie atat de frumos acum... si casuta mea, mai stiti? aveam casuta mea acolo, cu o moara de apa pe paraul din fata si un pod si o prispa...

Mi-e dor de Sibiu