el, clovnul

Sa nu-mi ceri inima, pentru ca mi-o smulg, mi-o fac bucatele si o arunc, asa ca voi fi fara inima, dar tu n-o vei sti, pentru ca ma voi comporta ca o femeie iubitoare perfecta si ce vei capata de la mine va fi o copie perfecta a iubirii.

Si-nca o dovada ca iubirea si ura nu sunt chiar atat de diferite. nivelurile de intimitate sunt cam aceleasi.

era iubirii s-a sfarsit si poate ca e vreme de razboi.
Azi am descoperit ca am renuntat la niste vise... imi place sa zic ca le-am amanat, dar cine stie?

nimicuri

Uneori as vres sa ti se intample ceva rau. Dar nu ceva comun, caci sigur ai trecut prin destule. Ceva asa... revelator... ceva care sa iti demonstreze ca esti un nimeni si nu, nu esti cel mai frumos din orasul acesta si nici din altele. Si nici cel mai destept, si nici cel mai important, sau cel mai iubit.
Nu, nu esti cel mai iubit dintre pamanteni. Poate pentru cineva pe toata lumea asta esti.
Pentru mine ai fost candva, dar asta a fost de mult.

As vrea sa dea peste tine ceva rau. Sa ti se demonstreze ca esti un nimeni pe lumea asta, sau un nimic mult prea mic care sa conteze. Sa cobori din copacul tau si sa stai ca noi toti ceilalti ascuns intr-un tufis si tremurand de frica.
Crezi ca frica nu e umana?
Ba da, este. Si tocmai ea, frica, ne face mici de tot si insignifianti.

Eu cred ca oamenii mari si care nu sunt nimicuri sau nimeni asa cum am vazut ca ii mai numesc si altii, nu doar ei, sunt cei care pot schimba ceva in lume. Macar in lumea lor mica.

Iar tu esti atat de egoist si de plin de tine incat niciodata nu ai sa poti, in lumea ta, sa schimbi ceva.
O gandire matematica si logica duce spre concluzia ca esti la fel de nimeni ca oricine altcineva. La fel ca mine, ce ei, ca ea...

in ce mai cred

de doua zile simt cum imi pocneste capul. O durere de aia sutrda, care se face cunoscuta doar cand are ea chef. Ca un sentiment ca ceva rau se va intampla. Un sentiment pe care il am fizic si in care nu vreau sa cred.

Ma simt obosita, desi nu cred ca ar trebui - nu am facut atat de multe sau, in orice caz, nu suficiente.

Cred ca mi-am pierdut, temporar, din entuziasm. Dar vine vara, si vine TIFF-ul... si cred ca aerul de alt oras imi va prinde bine...

In ce mai cred?
Habar n-am... in viata, in oameni... cel putin in unii dintre ei. Nu mai cred in sinceritate si in dezinteres, trebuie sa ma concentrez ceva mai mult asupra celor din jur.
Mi-e dor de simplitate si de roua si de dimineti... de Dorohoi (uite ca a trecut aproape anul si nu am ajuns acolo).
De rasarituri si de mare, si de nimicuri.
Si daca nu m-ar durea capul atat de tare, cred ca mi-as dori si o betie.

dor de Sibiu

in zile ca astea mi se face dor de Sibiu.
Dar nu de Sibiul asa cum l-am simtit in ultimul timp ci de Sibiul de acum mult timp. De sibiul de acum 2 ani pe care il descopeream pas cu pas, de Sibiul in care nu stateam locului, de Sibiul pe care il colindam pe strazi inguste si de care ma bucuram candva...

Mi-e dor de soarele ala din Muzeul Satului, in liniste, intinsa in iarba...
Mi-e dor de stat pe malul lacului, de banca de langa parau unde stateam cu Vali si Laura si ne uitam dupa pietre...

Mi-e dor de Sibiul ala pe care il lasam sa-mi intre in sange, de hostel si strazile pietruite, cu semnele de circulatie ce indica Centru/toate directiile.

In ultimul timp, atat cat am mai avut timp sa-l vad Sibiul a fost pentru mine sec... ajung acolo, vad oameni, de multe ori nici macar in centru nu mai pasesc, stau ascunsa intr-o carciuma cu oameni dragi si plec... fara a ma mai bucura de bancile din Piata Mare, de Carciuma din Batrani, fara Pasajul Scarilor atat de drag unde am stat o seara frumoasa ascultant '74-'75.

In zile ca astea imi lipseste soarele meu din Sibiul meu asa cum am invatat sa-l simt. Alaturi de oameni care il simteau ca si mine, cu soarele batand in ochi, cu inghetata si baloane de sapun in piata, de copii si culori, de parcul de langa zidul cetatii unde stateam intinsa fumand o tigara.
E primavara, si in Muzeul Satului din Sibiu trebuie sa fie atat de frumos acum... si casuta mea, mai stiti? aveam casuta mea acolo, cu o moara de apa pe paraul din fata si un pod si o prispa...

Mi-e dor de Sibiu

deci da...

De ce sunt eu absenta...
Si cu ce ma ocup eu zilele astea...

AICI

reveniri

Stiu ca e o chestiune care pe mine chiar nu ma caracterizeaza, dar daca par mai rece cu voi e pentru ca pur si simplu n-am mai avut chef sa dramatizez.

Am invatat poate, pentru prima data, ca e mai bine sa fii... mai senin. Sa iti ocupi timpul cu lucruri mai putin sau mult importante.
Nu trebuie sa ma judecati si nici sa-mi reprosati. Nu am vrut sa ma mai implic in dramele fiecarui om din jurul meu. Da, va ascult. Uneori incerc sa le inteleg, desi fac asta din ce in ce mai rar. Puteti sa ma judecati, dar poate ar trebui sa ma intelegeti, asa cum eu am incercat sa va inteleg pe voi toti.

Nu mai stiu cat contez eu sau parerile mele, si nici nu ma mai intreb asta.

Oameni in jurul meu?
Poate vor fi mai putini, poate nu. Oamenii se aleg ei insisi, eu nu mai fac selectii decat pana la un punct.
Nu pot, la nesfarsit, sa fiu cea care aduna toate problemele voastre. Poate ca eu acum nu le am pe ale mele. Poate ca ati fost, mai mult sau mai putin, aproape de mine cand le-am avut.

Da, mi-e frica sa nu fiu ranita, din nou. Am iesit foarte greu dintr-o poveste si putini ati fost voi cei care v-ati dat seama ca eu nu pot. Nu pot sa inchid brusc o usa, sa ma intorc cu spatele, sa plec si sa nu-mi mai pese. Pe mine ma doare, eu ma intorc, eu las usi crapate, ma uit pe vizor, intru pe geam, pentru ca asa am fost invatata.
pentru ca, eu ma leg de oameni. Iar oamenii de care ma leg, fie ca mai exista sau nu fizic, ei raman mereu in inima mea, nimeni nu va fi inlocuit pentru ca locul lor e doar al lor. Nu pot, nu vreau, nu stiu...

Ma simt bine, sau mai bine. Nu mai am tristeti dureroase, doruri nesfarsite, dorm noaptea fara vise care sa ma trezeasca speriata. Nu-mi mai e frica de absente, nu ma tem de prezente.
Ma mai gandesc la el, ma mai gandesc si la tine. Nu va pun pe acelasi loc dar nici nu fac clasamente intre voi. Tu esti ai fost si vei fi. El a aparut, exista si nu pot nega. Pot spune uneori ca a fost o greseala, dar una favorita. Nu stiu, nu ma intreba, nu-ti voi raspunde.

Ce sa mai zic cand totul a fost spus?
Ca mi-e dor de o imbratisare calda si sincera. Ca imi doresc o strangere de mana. Ca vreau sa-i fie drag de mine, nu vreau sa ma iubeasca, nu vreau pasiuni nici macar trecatoare. Vreau sa fie liniste si drag.
Sa-mi mangaie parul si sa-mi zambeasca. Atat. Si tot ce e mai mult... nu vreau! Nu acum.
Cine? nu stiu. vreau doar atat. sa-i fie drag de mine.

Numai tu

sa, sa, sa

De fiecare data cand ma intorc de la Tulcea (nici nu stiu daca sa mai scriu acasa sau nu) am un sentiment de regret pentru timpul ce n-am sa-l mai pot vreodata intoarce.

Am fost tineri si frumosi, nebuni si altfel, am indraznit sa nu ne pese, sa ne rupem de realitati si constrangeri, sa facem totul contra, sa traim la maxim totul, sa iubim doar cum stiam noi, sa fim liberi.
Cand toti ne spuneau asa NU, noi faceam invers. Am urcat stanci, am dormit in corturi si pesteri, am umblat pe canale cu barci, am patruns pe plaje pustii, am mers zile si nopti pe drumuri pe care nimeni nu pasise.

Ne-am iubit timpul si ne-am iubit mult intre noi, ne-am certat, ne-am impacat, ne-am racit si ne-am apropiat.

Acum suntem diferiti, avem probleme si servicii, avem bani, masini sau case. Sau cariere. Ne vedem la o bere in batranul Istru, nici Carul cu Bere nu mai e ce a fost, gasim doar niste pereti verzi.

Nici Iris, nici Cargo, nici Phoenix nu mai canta asa cum ne canta noua, nici la lemne nu mai bea nimeni vodka ieftina, la monument se inchide noaptea... iar sunetele de chitari... le-am si uitat. Nu mai avem nici tricouri negre si nici par verde. Si pletele au cazut si burti au crescut.

Avem obligatii, nu avem timp, avem telefoane si laptopuri.
Ma uit la noi si ma apuca dorul de ce a fost si nu inteleg si as mai vrea si as face atatea si as spune atat de mult...

As vrea macar o noapte sa dam cu totii timpul inapoi, sa ne regasim in jurul unui foc de tabara cu Gelu si-ale lui povesti, cu un borcan de gem si cioco-cioco si pufuleti si muzica in surdina la casetofonul cu baterii si casete.
Sa mergem la statuia noastra din cimitirul din Sulina, sa nu ne inteleaga nimeni de ce, sa fim mandri ca suntem altfel si ca... "circulam pe contrasens".

Si-as mai vrea o sticla de Tanita si sentimente ascunse si fricile de atunci si lucrurile mici care ne pareau atat de mari si sa simtim si sa ne privim in ochi mereu, asa cum faceam atunci.

Sa mirosim a fum si a pestera si a plaja si a nisip si a sare cand venim acasa, sa avem ghetele pline de noroi si de guano, sa ne dam drumul pe franghii si hamuri, sa avem carabiniere agatate si steagul romaniei pe corturi sau in copaci.
Sa ne inghete nasurile si mainile si sa ni le incalzim reciproc, sa facem un ceai la foc, sa cautam o furculita si-un cutit, sa avem conserve si sa adunam lemne uscate.
Sa cautam muschi de copac si sa-l punem pe pietre, sa pictam cu mintea, sa cantam in soapta, sa radem fara sens.

Sa-mi agat suvita de par in ham, sa-mi pierd casca si lanterna, sa radem de cei mai mici, sa scriem hartii pe care sa le pastram la loc de cinste pe post de diplome, sa coboare un catel pe franghie de la etajul 2 al taberei din Sulina.

Sa am emotii cand trec pe langa cutia de scrisori, sa astept Muncelul sau Blazna. Sa plutim printre nori la mii de metri altitudine, sa inghetam si sa bem ceai cald in cabana, acolo sus.
Sa ascultam muzica "supartata" si sa se uite la noi cu curiozitate si dispret prefacut multi din cei ce ar vrea dar parca le e frica.
Sa sarim pe Zdob si Zdub si sa cautam Gandul Mitei cu-al lor "Numai tu".

Sa ne iubim. Asa cum ne iubeam, sa mai simt macar o data asa cum am simtit candva pentru el in acele vremuri.