ar fi meritat alt final

Cand ai plecat din viata mea, nu am mai avut nici forta, nici timpul sa ma dezmeticesc. Am crezut ca este doar o cearta din sutele de certuri stupide pe care le aveam. De fiecare data. Mi-au trebuit zile, saptamani si luni care s-au transformat usor in ani sa inteleg ca acela a fost sfarsitul. Ca nimeni si nimic nu te-ar mai aduce inapoi.
Apoi am inteles ca, in cazul ireal in care intr-o zi te-as gasi la mine la usa, nu as mai avea ce sa iti spun. Ca n-as putea niciodata sa te iert pentru acele zile, saptamani, luni si ani in care am avut nevoie de tine si in care tu erai departe.
Am invatat, asemenea unui copil de nici un an, sa fac totul de la capat. Sa invat sa merg singura, sa vorbesc, sa leg prietenii, sa aleg ce-mi place si ce nu. Au trecut anii si mi-ai reprosat ca m-am schimbat. Nu m-am schimbat deloc. Am aflat cine sunt. Ramasesem blocata in universul tau, facem lucrurile care tu le apreciai sperand ca, intr-un fel, asa ai sa ma apreciezi mai mult.
Nu cred ca m-am rupt cu adevarat niciodata de tine. Nici acum, cand sunt altcineva. Este ciudat sentimentul, pentru ca nu-mi mai doresc sub nici o forma sa fac parte din viata ta. Imi place sa te stiu acolo, undeva, bine, fericit. Nu mi-am dorit niciodata raul pentru tine. Insa nu as sti ce sa fac cu tine in viata mea, locul tau nu mai este aici. La fel cum eu nu as mai putea fi niciodata aceea.

Inca mi-e greu sa creez relatii cu oamenii, desi nu pare asa. Inca mi-e greu sa ma atasez cu adevarat de cineva, din teama ca, intr-o zi, imi vor intoarce spatele si vor disparea din viata mea. N-am mai putut sa iubesc cu adevarat pe nimeni. Desi am mimat: si dragostea, si emotia, si pasiunea. Am inceput sa invat sa simt. Si mi-e frica. Mi-e frica de orice emotie o trezeste cineva in mine. Scenariile se creeaza imediat in mintea mea. De la un sentiment simplu totul se transforma intr-o poveste cu un final nefericit. Unde el va face cale intoarsa si va disparea complet din viata mea, fara nici un preaviz.
E greu sa explici unui om pe care abia l-ai intalnit toate astea iar el sa inteleaga, sa stea alaturi de tine si sa invatati, impreuna, ca nu toate povestile au acelasi final.
Ma doare fiecare om pe care as putea sa-l iubesc si pe care nu am curaj sa-l pastrez in viata mea. Imi sabotez emotiile si alung "pericolul" din preajma mea. Apoi sufar. Caci, nu-i asa? Asa imi creez finalurile. La fel ca al nostu.

Uneori, spun ca mi-e dor de tine. Nu cred o clipa asta, dar simt nevoia sa-mi fie dor. Si simt ca nu am dreptul sa-mi fie dor de alte povesti. Inca mai simt ca-ti datorez lucruri.

Povestea noastra ar fi meritat un altfel de final.