Suntem ca doi straini, desi stim prea multe unul despre altul. Ne uitam speriati la celalalt, cautandu-ne pe noi.Ca doua oglinzi care se reflecta una pe alta la nesfarsit, fara nici o logica si fara nici un raspuns.
Am pierdut oameni, am castigat emotii. Am simtit frumos, am suferit si am disperat. Am primit si am daruit, am invatat sa visez si am invatat ca visele nu se impart mereu.
Am priceput ca nu intamplator intalnim oameni, ca lucrurile se intampla cu un sens pe care il intelegem, de cele mai multe ori, prea tarziu. Am incercat sa renunt la aceasta cautare de sensuri, sa nu mai grabesc lucruri, sa nu inteleg ce e de neinteles. E greu. Inca invat despre rabdare.
Poti sa iubesti un om. Si intr-o zi sa-ti dai seama ca nu-l mai iubesti. Fiecare om pe care nu-l mai iubesc e o piatra in plus, pe care o car intr-un bagaj ce devine tot mai greu si pe care stiu ca n-am sa fiu capabila sa-l abandonez niciodata. Incerc sa ma impac cu trecutul, asa cum este el. Sa iert, sa ii iubesc din nou, ca pe acei oameni care au plecat din viata mea si despre care stiu ca nu se vor mai intoarce vreodata.
Suntem atat de diferiti si totusi semanam atat de mult... nu vreau sa te salvez. Nu vreau sa te transform. Esti bine asa cum esti, la fel cum eu sunt bine langa tine. Nu romantez ce nu se poate romanta, stiu ca sensul il vom gasi peste ani. Invat doar sa accept si sa ma bucur. Cati oameni sunt capabili sa traiasca ce traim noi, sa inteleaga ceea ce noi intelegem?
N-am sa uit niciodata cum am simtit. Si-am sa caut mereu aceleasi lucruri care m-au invatat sa fiu ceea ce astazi iubesti in mine. N-am sa scap niciodata de sentimentul asta de insuficienta, oricat ati vrea voi sa ma convingeti ca nu am dreptate. Pentru ca asta ma face sa iubesc. Sa caut, sa descopar, sa fiu atenta.
Nu cred in artificii si lucruri simple. Prefer sa simt. Sa-mi dau voie sa simt. Sa nu caut balante si egalitati. Nu totul se plateste. Urasc regulile. Pentru mine, relatiile dintre oameni nu sunt nici definite, nici batute in cuie. Am facut asta candva, acum vreau sa traiesc, sa nu-mi mai fie frica de emotii.
Un prieten mi-a spus de curand: "Moni, oamenii care sunt in viata ta si alaturi de tine stiu foarte bine despre ce este voba. Stiu cum esti tu, stiu atasamentele tale, stiu ce si cat pot primi de la tine si invata ce trebuie sa ofere la schimb. Nu merge nici cu jumatati de masura, nici cu pacaleli temporale".
Mi-e dor de Moni, cumva.
e luna plina si e martie. Stii ce inseamna asta? Ca vin Floriile.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu