Am incercat sa ma mint. Sau sa nu ma gandesc. Sau sa-mi inchipui ca e acolo, in micul apartament de la etajul 3, printre peretii pictati cu Cetatea Enisala si langa biblioteca plina cu toate povestile copilariei, recitind Adam si Eva a lui Rebreanu.
Am incercat sa ma leg de oamenii pe care i-a iubit si am inteles de ce. Am cautat poze vechi, regasind in ele bucuria pe care o aducea in viata noastra.
Mi-am spus anul trecut ca nu pot sa scriu despre el la trecut. Pentru ca mi-e atat de dor de el. Si, oricat de matura si cerebrala sunt azi, undeva, in sufletul meu, nu pot sa accept ca Gelu a murit. Ca nu il voi mai pupa niciodata pe chelie sau ca nu ma va mai strange niciodata de mana. Ca nu voi mai asculta mereu aceleasi si aceleasi povesti, aceleasi bancuri pe care nu le mai suportam, acelasi ras care imi facea mereu viata mai frumoasa.
Nu m-ar ierta niciodata ca astazi, cand ma gandesc la el, in loc sa rad, asa cum ar fi vrut, plang in fata unui calculator. Doamne, cat mai ura toate lucrurile astea tehnice! Telefonul mobil, calculatorul, scrisul la o tastatura, cheile unui apartament. Pentru el toate lucrurile astea materiale nu aveau nici un sens. Gelu scria cu pixul pe un carnetel. Scria despre Sulina si despre vapoare si marinari de mult uitati. Si despre sirene.Gelu picta. Despre pescari sau despre pesteri, despre oameni care se intalnesc isi traiesc povestea si merg mai departe spre puncte opuse. Despre carari care nu se mai intersecteaza si despre urmele pe care le lasam in spate. "Trecem prin viata ca niste umbre, dar lasam urme"... zicea el.
Sunt inca vii atatea amintiri legate de el si ma intreb daca ne poate vedea de acolo, de undeva. E ciudat, pentru ca eu nu mai cred in spiritualitate si ma intreb daca nu cumva, la fel ca in Adam si Eva, se afla undeva, intr-un alt corp. Va incepe o alta viata unde va recupera tot ce n-a trait aici. Mi-ar placea sa cred ca este totusi undeva de unde ne poate vedea. Vai, cat ar mai rade de noi toti!
In ultimele zile m-am gandit la el. Zi de zi. Nu stiu de ce, nu stiu de unde. In fiecare seara, inainte sa adrom, vorbesc in mintea mea cu el. Il intreb daca s-a intalnit cu ai mei pe acolo, cum i se pare viata mea, daca ii e bine, ce ar vrea cadou de ziua lui (nimic, stiu).Probabil asta e. Se apropie ziua lui. Imi place sa cred ca nu intamplator Gelu era nascut de Dragobete. Am scris era.
Stiu ca nu-mi poate raspunde desi uneori mi se pare ca il aud razand. Cu rasul ala din copilaria mea, nu cel din ultimul an. Cu rasul ala pe care il avea pe faleza din Sulina, cand alergam impreuna sa prindem apusul la cimitir, langa statuia cu cei doi copii.
Si-mi vine in minte cantecelul cu "hai sa ne cacam in ploaie".
Am incercat sa ma leg de oamenii pe care i-a iubit si am inteles de ce. Am cautat poze vechi, regasind in ele bucuria pe care o aducea in viata noastra.
Mi-am spus anul trecut ca nu pot sa scriu despre el la trecut. Pentru ca mi-e atat de dor de el. Si, oricat de matura si cerebrala sunt azi, undeva, in sufletul meu, nu pot sa accept ca Gelu a murit. Ca nu il voi mai pupa niciodata pe chelie sau ca nu ma va mai strange niciodata de mana. Ca nu voi mai asculta mereu aceleasi si aceleasi povesti, aceleasi bancuri pe care nu le mai suportam, acelasi ras care imi facea mereu viata mai frumoasa.
Nu m-ar ierta niciodata ca astazi, cand ma gandesc la el, in loc sa rad, asa cum ar fi vrut, plang in fata unui calculator. Doamne, cat mai ura toate lucrurile astea tehnice! Telefonul mobil, calculatorul, scrisul la o tastatura, cheile unui apartament. Pentru el toate lucrurile astea materiale nu aveau nici un sens. Gelu scria cu pixul pe un carnetel. Scria despre Sulina si despre vapoare si marinari de mult uitati. Si despre sirene.Gelu picta. Despre pescari sau despre pesteri, despre oameni care se intalnesc isi traiesc povestea si merg mai departe spre puncte opuse. Despre carari care nu se mai intersecteaza si despre urmele pe care le lasam in spate. "Trecem prin viata ca niste umbre, dar lasam urme"... zicea el.
Sunt inca vii atatea amintiri legate de el si ma intreb daca ne poate vedea de acolo, de undeva. E ciudat, pentru ca eu nu mai cred in spiritualitate si ma intreb daca nu cumva, la fel ca in Adam si Eva, se afla undeva, intr-un alt corp. Va incepe o alta viata unde va recupera tot ce n-a trait aici. Mi-ar placea sa cred ca este totusi undeva de unde ne poate vedea. Vai, cat ar mai rade de noi toti!
In ultimele zile m-am gandit la el. Zi de zi. Nu stiu de ce, nu stiu de unde. In fiecare seara, inainte sa adrom, vorbesc in mintea mea cu el. Il intreb daca s-a intalnit cu ai mei pe acolo, cum i se pare viata mea, daca ii e bine, ce ar vrea cadou de ziua lui (nimic, stiu).Probabil asta e. Se apropie ziua lui. Imi place sa cred ca nu intamplator Gelu era nascut de Dragobete. Am scris era.
Stiu ca nu-mi poate raspunde desi uneori mi se pare ca il aud razand. Cu rasul ala din copilaria mea, nu cel din ultimul an. Cu rasul ala pe care il avea pe faleza din Sulina, cand alergam impreuna sa prindem apusul la cimitir, langa statuia cu cei doi copii.
Si-mi vine in minte cantecelul cu "hai sa ne cacam in ploaie".
3 comentarii:
Te-as invita sa bem candva la vara, cand o sa mai ajung si eu pe acolo, o bere sau o cafea pe faleza la Sulina ...Probabil nu te-ar ajuta cine stie ce avand in vedere ca nu ne cunoastem ...sau poate cine stie ...
Ba chiar mi-ar face placere. Sper sa ajung vara asta.
Atunci asa ramane. Tinem legatura :)
Trimiteți un comentariu