In umbra lor

Am trait mereu in umbra barbatilor (baietilor) pe care i-am iubit.
Asta si pentru ca, am observat, ma indragostesc de fiecare data de oameni pe care ii admir. Pentru munca lor, pentru faptul ca sunt inconjurati de oameni misto sau importanti sau care ii admira, pentru fascinatia pe care o au cei din jur pentru ei.
Nu m-am considerat niciodata suficient de buna pentru El, oricare ar fi fost el. El era mult mai frumos ca mine, El era mult mai popular ca mine, El era mult mai citit decat mine, El stia mai mult despre muzica, El stia mai mult despre calculatoare, El avea carnet de sofer, El stia filozofie. El era inconjurat mereu de oameni interesanti, El facea mereu lucruri senzationale.
Orice as fi facut eu nu parea nici pe departe la fel de bine.

Am incercat, intr-o perioada, sa intru in lumea Lui. Am invatat speologie pentru ca El era foarte bun. M-am catarat pe stanci desi nu eram o fire sportiva, pentru ca El era bun la asta. Am inceput sa citesc filozofi pe care nu ii intelegeam, pentru ca El ii citea, am incercat candva sa inteleg si fizica pentru ca un El credea in asta. Am incercat sa ascult pana si Tiesto pentru ca un El era mare fan. Sau sa ma dau cu placa, cu patinele, cu bicicleta.
Nu aveam nici o treaba cu toate lucrurile astea, insa, de fiecare data, am vrut sa fiu ca El. Sa ma iubeasca oamenii din jurul lui. Iar daca oamenii din jurul Lui il iubeau pe El pentru asta, trebuia si eu sa ma ridic la inaltimea asteptarilor. Speram cumva ca voi fi suficienta. Ca voi fascina la fel cum El ma fascina pe mine, ca toti oamenii din jur ii vor repeta cat sunt de minunata si, intr-o zi, voi fi suficienta pentru El.
Intre timp, am devenit mai orgolioasa. Nu mai puteam sa fiu la fel de buna sau mai buna ca El in ceea ce facea. Trebuia sa fiu mai buna in ce fac eu. Si am fost. Nu am fost cea mai buna la scoala, nu am fost cea mai buna la facultate, nici macar in munca mea. Dar am crescut. Iar acesti Ei, au inceput sa ma admire. Ba chiar sa le fie frica de mine, sa se simta in umbra mea. Eu tot nu acceptam asta si vroiam, mereu, sa fiu suficienta pentru El.

Acum cateva luni vorbeam cu un vechi prieten. Un om care ma stie de cel putin 12 ani, de cand primul El nastea in mine aceste sentimente. Ii povesteam de un actual El fascinata. Da, ca intotdeauna. Mi-a spus "cred ca pentru prima data de cand te stiu te indragostesti de cineva de nivelul tau. Toti cei de pana acum pe care ii stiu au fost mereu sub tine".
Am inghitit in sec si, dupa 2 luni in care m-am gandit la asta am crezut ca El este de fapt intruchiparea acelor multi El pe care i-am vazut mai sus de mine. Evident, El devenea astfel mult prea sus. Atat de sus incat a inceput sa ma frustreze tot dansul asta. Tot ce facea ma enerva, uram toata lumea asta a lui in care El era perfect si minunat si extraordinar. Si oamenii aia care il idolatrizau. La fel cum faceam si eu. Si-l uram ca era El. Asa ca am renuntat. Pur si simplu nu mi l-am mai dorit pe El.

Acum, daca ma intreb pe mine, imi doresc doar un el. Un el simplu, pentru care sa fiu suficienta. Imi doresc ca El sa ma faca sa ma simt suficienta, sa nu trebuiasca sa mai dovedesc nimic. Sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt deja si sa crestem impreuna. Sa nu-mi mai pese daca oamenii din jurul lui ma iubesc sau nu, sa fie El cel care sa ii faca pe ei sa ma iubeasca, nu invers. Ma gandesc ca, daca am realizat tot ce am scris mai sus, va fi mai usor. Sau va fi.
Si ala mic si negru imi spune: nu e niciodata suficient.