Eu nu sunt ca altii si oamenii din viata mea trec pe aici si lasa urme. Nu pot si n-am vrut vreodata sa le indepartez, desi adesea am spus ca vreau sa uit.
N-am uitat, stiu totul, de parca ieri s-au intamplat toate in viata mea.

Timpul vindeca ranile.
Iar oamenii frumosi iti dau o energie pozitiva. Chef de viata, ganduri de bine. Iti aduc aminte ca ai un suflet bun si ca poti ierta, poti zambi, poti crede in oameni, poti avea vise. Nu se vor implini toate, dar sunt ale tale.

Eu nu stiu sa tin la oameni si apoi sa uit. Am zis adesea, si am sa mai spun, ca poti sa iubesti, iar apoi, simplu, sa nu mai iubesti. Am mintit de fiecare data, ca sa ma apar. Poti sa nu mai iubesti la fel, poti sa nu mai fii dependent, dar mereu am sa pastrez un loc in suflet oamenilor pe care i-am iubit. Indiferent de ce este acum, de ce simt acum, de ce regret.

Imi asum greselile, imi asum ratarile, uneori si frustrarile. Dar nu vreau sa uit ca, in fundul sufletului meu, sunt un om bun. Si nimeni nu are dreptul sa-mi ia asta. Niciodata.
Iar daca uit asta, am nevoie de voi sa-mi amintiti. Poate multi nu mai credeti in mine, asa cum, de multe ori, eu uit sa cred. Poate nu ma mai iubiti, la fel cum eu nu ma iubesc mereu, la fel cum eu spun: nu te mai iubesc, nu mai avem lucruri in comun, nu mai credem in aceleasi lucruri.
Dar mi-ar placea sa speram. Impreuna. Sa nu ma lasati sa nu mai cred in mine.

Voua, acesti oameni minunati care nu stiti ce e prefacatoria, care traiti inca intr-o lume simpla, va multumesc pentru sufletul pe care l-ati deschis macar o data in viata pentru mine.

Si-as mai vrea sa stiti ca pastrez o mare durere in suflet. O durere chinuitoare. O durere a carei cauza o stiu. E pierderea unor oameni pe care intr-o zi i-am iubit. Si care nu mai exista in viata mea. Fie ca au ales ei asta, fie ca altceva a hotarat asta. Nu vreau sa mai dau vina pe nimeni. Nici macar pe nimeni.