Cum e sa doara suferinta altuia in tine?
Sa-ti franga inima lacrima altcuiva, sa vrei parca sa ajuti si sa fii stangaci, sa sari - si asta doar in gand - sa vrei si sa nu poti, sa speri si sa regreti, sa uiti si sa zambesti?
Departe de mine sa scriu vreo poezie, am fost mereu anti-talent la asta, scriam in clasa a VII-a niste lucruri mai urate decat poezia despre Oto din "Nunta in Basarabia".

Am prins din nou drag de oameni, unii nu mi i-as mai scoate din suflet niciodata, mi-e tot mai greu sa creez apropieri, mi-e tot mai frica sa ma las dusa de val, ma gandesc totusi tot mai des la minciuni si eventuale prefacatorii. Si totusi.

Imi spun uneori ca m-am facut mai rea. Ma vedeti toti un om deschis, cu zambete si glume, inconjurata de alti oameni. Si totusi sunt un om timid, cu frici si compleze, cu tot felul de stresuri si multe filme ce se desfasoara doar in mintea mea. Nu stiti, nu intelegeti sau nu va pasa. Putini sunt cei ce ma cunosc, mai putini cei ce intelegi si nimeni nu stie. Nu stie ca de fapt inca mi-e dor, nu stiti ce regret si cum as face, nu stiti cat mi-e de frica, cat as vrea sa fug de toti.
Am nevoie de aprecieri si cuvinte, de incurajari si impins de la spate. Vreau sa cred ca eu contez, ca tot ce zic sau fac are un sens, ca cineva in lumea asta o sa zica o data: "am intalnit-o" si ca, dintre toti cei pentru care as da orice va exista cineva care sa dea pentru mine totul.

Pana una alta... ma scald intr-o apa calduta, nici prea prea nici foarte foarte, cunosc cativa oameni misto si mi-e frica de ei, acum nu-mi mai fac prieteni peste tot pe unde trec, si daca ma insel, si daca nu e decat o poveste?