mintindu-te, mintindu-ma

Ma intrebi daca mi-e bine.
Surad usor, din coltul gurii si te mint ca da. Ce-as putea altceva sa zic? Sa-ti spun ca nu? Ca mi-e inca dor de tine? Ca ma gandesc ore in sir, sperand ca, printr-o minune, gandurile mele sa ajunga pana la tine iar tu sa simti tot ce vreau eu sa spun cu adevarat?
Ca sunt zile in care nu fac altceva decat sa stau si sa privesc spre telefon asteptand sa sune si la capatul celalalt sa aud vocea ta?

Ma intrebi ce-am mai facut.
Incep sa adun cuvinte dupa cuvinte, sa te conving ca nu te-am mintit prima data, atunci cand ti-am spus ca mi-e bine. Evit cuvinte precum dor, drag, frica sau emotii. Insir banalitati si-ti ascund cat mi-ai lipsit. A trecut prea mult timp. Putea trece si o singura zi, la fel de mult ar fi fost pentru mine.
Nu ma crezi cand iti spun ca nu e nimeni in viata mea, pentru ca ma vezi si stii cum sunt eu cand simt, Continui sa te mint, nu pot sa-ti zic ca inca esti in viata mea, desi stim amandoi ca n-are nici o logica.

Ma intrebi daca ma mai gandesc la el.
Iti zic ca da, caci nu te pot minti mereu. Nu stii insa ca el nu mai e de mult acelasi, ca poate n-a fost niciodata. Ma mint, te mint, stim amandoi ca e mai bine asa.

Te intreb daca esti fericit.
Nu ai nici un motiv pentru care sa nu fii. Si totusi stim amandoi ca nu e asa.
As vrea sa te intreb daca te mai gandesti, macar uneori, la mine. Nu ar fi corect. Si ce mi-ai putea raspunde? Ai putea sa ma minti si sa imi spui ca nu. Stim amandoi ca nu e asa. Si la ce ar folosi sa-mi spui ca da?

Fugim amandoi de ce-am putea spune. Acum cuvintele ne sunt interpretate, nu ne mai putem juca cu ele.
A trecut prea mult timp. Stim amandoi ca suntem in trenuri diferite si ca ne mai intersectam prin statii, incercand sa ne amintim cum era.
Am uitat sa mai simtim altfel. Am uitat sa ne mai bucuram de ce simtitm. Ne facem griji unul pentru altul. E important sa-i fie celuilalt bine. De asta punem intrebari fara sens, de asta asteptam raspunsuri despre care banuim ca sunt doar minciuni. Nu stim niciodata cu adevarat despre ce visam, despre cine vorbim. Si ne mintim ca e mai bine asa.
Ne e frica de ce am putea zice cu adevarat si ne ferim privirile. Acolo sunt niste raspunsuri cu care n-am sti ce sa facem. Nu ne mai atingem. Daca o facem, din greseala, ne cerem scuze, N-am vrut. Ba da, am vrut, dar e mai usor sa mintim.
La naiba! Nici unul dintre noi n-ar vrea acum sa o ia de la capat. Am cheltuit timp, energie si prea multe sentimente. Le-am irosit pe traseu, le-am aruncat si apoi am adunat ramasitele. E inutil sa incercam sa compunem acum ceva ce am distrus cu buna stiinta.

Mi-e atat de dor de el

Am incercat sa ma mint. Sau sa nu ma gandesc. Sau sa-mi inchipui ca e acolo, in micul apartament de la etajul 3, printre peretii pictati cu Cetatea Enisala si langa biblioteca plina cu toate povestile copilariei, recitind Adam si Eva a lui Rebreanu.

Am incercat sa ma leg de oamenii pe care i-a iubit si am inteles de ce. Am cautat poze vechi, regasind in ele bucuria pe care o aducea in viata noastra.

Mi-am spus anul trecut ca nu pot sa scriu despre el la trecut. Pentru ca mi-e atat de dor de el. Si, oricat de matura si cerebrala sunt azi, undeva, in sufletul meu, nu pot sa accept ca Gelu a murit. Ca nu il voi mai pupa niciodata pe chelie sau ca nu ma va mai strange niciodata de mana. Ca nu voi mai asculta mereu aceleasi si aceleasi povesti, aceleasi bancuri pe care nu le mai suportam, acelasi ras care imi facea mereu viata mai frumoasa.
Nu m-ar ierta niciodata ca astazi, cand ma gandesc la el, in loc sa rad, asa cum ar fi vrut, plang in fata unui calculator. Doamne, cat mai ura toate lucrurile astea tehnice! Telefonul mobil, calculatorul, scrisul la o tastatura, cheile unui apartament. Pentru el toate lucrurile astea materiale nu aveau nici un sens. Gelu scria cu pixul pe un carnetel. Scria despre Sulina si despre vapoare si marinari de mult uitati. Si despre sirene.Gelu picta. Despre pescari sau despre pesteri, despre oameni care se intalnesc isi traiesc povestea si merg mai departe spre puncte opuse. Despre carari care nu se mai intersecteaza si despre urmele pe care le lasam in spate. "Trecem prin viata ca niste umbre, dar lasam urme"... zicea el.

Sunt inca vii atatea amintiri legate de el si ma intreb daca ne poate vedea de acolo, de undeva. E ciudat, pentru ca eu nu mai cred in spiritualitate si ma intreb daca nu cumva, la fel ca in Adam si Eva, se afla undeva, intr-un alt corp. Va incepe o alta viata unde va recupera tot ce n-a trait aici. Mi-ar placea sa cred ca este totusi undeva de unde ne poate vedea. Vai, cat ar mai rade de noi toti!

In ultimele zile m-am gandit la el. Zi de zi. Nu stiu de ce, nu stiu de unde. In fiecare seara, inainte sa adrom, vorbesc in mintea mea cu el. Il intreb daca s-a intalnit cu ai mei pe acolo, cum i se pare viata mea, daca ii e bine, ce ar vrea cadou de ziua lui (nimic, stiu).Probabil asta e. Se apropie ziua lui. Imi place sa cred ca nu intamplator Gelu era nascut de Dragobete. Am scris era.
Stiu ca nu-mi poate raspunde desi uneori mi se pare ca il aud razand. Cu rasul ala din copilaria mea, nu cel din ultimul an. Cu rasul ala pe care il avea pe faleza din Sulina, cand alergam impreuna sa prindem apusul la cimitir, langa statuia cu cei doi copii.

Si-mi vine in minte cantecelul cu "hai sa ne cacam in ploaie".

In umbra lor

Am trait mereu in umbra barbatilor (baietilor) pe care i-am iubit.
Asta si pentru ca, am observat, ma indragostesc de fiecare data de oameni pe care ii admir. Pentru munca lor, pentru faptul ca sunt inconjurati de oameni misto sau importanti sau care ii admira, pentru fascinatia pe care o au cei din jur pentru ei.
Nu m-am considerat niciodata suficient de buna pentru El, oricare ar fi fost el. El era mult mai frumos ca mine, El era mult mai popular ca mine, El era mult mai citit decat mine, El stia mai mult despre muzica, El stia mai mult despre calculatoare, El avea carnet de sofer, El stia filozofie. El era inconjurat mereu de oameni interesanti, El facea mereu lucruri senzationale.
Orice as fi facut eu nu parea nici pe departe la fel de bine.

Am incercat, intr-o perioada, sa intru in lumea Lui. Am invatat speologie pentru ca El era foarte bun. M-am catarat pe stanci desi nu eram o fire sportiva, pentru ca El era bun la asta. Am inceput sa citesc filozofi pe care nu ii intelegeam, pentru ca El ii citea, am incercat candva sa inteleg si fizica pentru ca un El credea in asta. Am incercat sa ascult pana si Tiesto pentru ca un El era mare fan. Sau sa ma dau cu placa, cu patinele, cu bicicleta.
Nu aveam nici o treaba cu toate lucrurile astea, insa, de fiecare data, am vrut sa fiu ca El. Sa ma iubeasca oamenii din jurul lui. Iar daca oamenii din jurul Lui il iubeau pe El pentru asta, trebuia si eu sa ma ridic la inaltimea asteptarilor. Speram cumva ca voi fi suficienta. Ca voi fascina la fel cum El ma fascina pe mine, ca toti oamenii din jur ii vor repeta cat sunt de minunata si, intr-o zi, voi fi suficienta pentru El.
Intre timp, am devenit mai orgolioasa. Nu mai puteam sa fiu la fel de buna sau mai buna ca El in ceea ce facea. Trebuia sa fiu mai buna in ce fac eu. Si am fost. Nu am fost cea mai buna la scoala, nu am fost cea mai buna la facultate, nici macar in munca mea. Dar am crescut. Iar acesti Ei, au inceput sa ma admire. Ba chiar sa le fie frica de mine, sa se simta in umbra mea. Eu tot nu acceptam asta si vroiam, mereu, sa fiu suficienta pentru El.

Acum cateva luni vorbeam cu un vechi prieten. Un om care ma stie de cel putin 12 ani, de cand primul El nastea in mine aceste sentimente. Ii povesteam de un actual El fascinata. Da, ca intotdeauna. Mi-a spus "cred ca pentru prima data de cand te stiu te indragostesti de cineva de nivelul tau. Toti cei de pana acum pe care ii stiu au fost mereu sub tine".
Am inghitit in sec si, dupa 2 luni in care m-am gandit la asta am crezut ca El este de fapt intruchiparea acelor multi El pe care i-am vazut mai sus de mine. Evident, El devenea astfel mult prea sus. Atat de sus incat a inceput sa ma frustreze tot dansul asta. Tot ce facea ma enerva, uram toata lumea asta a lui in care El era perfect si minunat si extraordinar. Si oamenii aia care il idolatrizau. La fel cum faceam si eu. Si-l uram ca era El. Asa ca am renuntat. Pur si simplu nu mi l-am mai dorit pe El.

Acum, daca ma intreb pe mine, imi doresc doar un el. Un el simplu, pentru care sa fiu suficienta. Imi doresc ca El sa ma faca sa ma simt suficienta, sa nu trebuiasca sa mai dovedesc nimic. Sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt deja si sa crestem impreuna. Sa nu-mi mai pese daca oamenii din jurul lui ma iubesc sau nu, sa fie El cel care sa ii faca pe ei sa ma iubeasca, nu invers. Ma gandesc ca, daca am realizat tot ce am scris mai sus, va fi mai usor. Sau va fi.
Si ala mic si negru imi spune: nu e niciodata suficient.