You don't need me anymore

Am un mare nod in gat, pentru ca trebuie sa recunosc, imi datorez asta mie.

Te-am mintit. Te-am mintit cand am spus ca nu mai cred. Te-am suparat cand ti-am dat de inteles ca am renuntat. M-ai contrazis. Ai simtit ca te-am mintit, am simtit asta.
De fapt, mi-a fost frica si mi-e frica. Pentru ca, de fiecare data cand am simtit, ceva s-a intamplat. Ceva mi-a furat ce eu credeam ca e pentru mine. Altcineva s-a bucurat de tot ce imi doream eu. Altcineva a fost in locul meu, altcineva a primit. Eu am ramas pe margine si am privit. Si acum simt ca e la fel. Si nu mai pot. Asa ca imi repet ca renunt, pentru a-mi pregati plasa aceea care ma va salva. Pentru ca nu am curajul de a cadea in gol.

Am ajuns acasa cu un sigur gand. Era o piesa. Se numea "You don't need me anymore". Asta am simtit. Asta simt. Si ma agat de putinul care a mai ramas. Pentru ca nu pot lasa sa se rupa totul brusc si dureros. Intind firul acela care inca ne mai leaga, il transform in ceva din ce in ce mai fragil. Ca atunci cand se va rupe eu sa fiu deja aproape de pamant, sa pot sa ma ridic dupa ce cad.

(ne)spuse

Fiindca intotdeauna dorim lucruri nemotivate, cele motivate fiind cele care ne chinuiesc pe noi. (Marele Singuratic, Marin Preda)

Nu prea am mai scris.

Mi-a fost mult timp teama de penibil, pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca eu numeam "penibil" tot ceea ce era emotional in mine si, uneori, indrazneam sa le spun cu voce tare. Mi-am dat seama ca ferindu-ma de acest "penibil" mi-am format un obicei de a nu transmite emotiile si gandurile ascunse si dorintele reale si uneori visele .

Nu am scris pentru ca am fost prea ocupata sa incerc sa inteleg ce simt, de ce simt. Atat de preocupata incat, de multe ori, am uitat sa ma mai bucur de ce traiesc. Nu am scris din teama de a nu fi judecata sau inteleasa gresit. Imi plac cuvintele. Dar, de cele mai multe ori, tare nu ma pricep sa le folosesc!


- Esti bine?
- Sunt bine. Tu?
- La fel. E liniste.
...
(
- E pe naiba! Nu sunt bine deloc. Nu sunt bine cu mine, nu sunt bine cu tine, nu sunt bine cu cei din jur! Nu sunt bine pentru ca noi nu mai suntem bine de ceva timp si o stii si tu, o stiu si eu.
- Si ce-as putea face eu sa schimb asta?
- Nimic, nu intelegi. N-ai putea face nimic. Si stii de ce? Pentru ca ai avut atatea sanse sa faci ceva. Nu vreau sa faci lucruri pentru ca eu iti cer asta. Lucrurile astea motivate, cerute, imi fac rau. Nu vreau sa ma tii in brate pentru ca iti cer asta. Vreau sa fii atent la mine si sa simti cand am nevoie. Nu vreau sa imi spui ca sunt frumoasa doar pentru ca eu iti spun ca ma simt urata. Nu vreau sa imi spui ca tii la mine pentru ca eu iti spun ca simt ca nu mai esti aici. Nu vreau sa cersesc nimic din toate astea. Pentru ca mi se cuvin. Si ar trebui sa vina de la sine.
- Nu am de unde sa stiu ce ai nevoie daca nu ma ajuti.
- Am nevoie sa fii atent la mine. Sa nu mai fii atat de egoist. Sa imi acorzi atat de multa atentie incat eu sa nu mai fiu nevoita sa iti spun acum toate lucrurile astea.
- Esti atat de femeie acum!
- Da, sunt. Si sunt bucuroasa ca macar atat ai observat. Sunt femeie, sunt isterica uneori si am nevoie disperata de atentie. De atentia ta.
- Mi se pare ca ceri prea mult de la mine si nu pot sa iti ofer toate astea.
- Da, cer, ai dreptate. Dar mai mult decat cer, ofer. Ma chinui in fel si chip, accept, inteleg lucruri pe care nu am crezut niciodata ca voi avea rabdarea de a le intelege. Te pun pe tine inaintea a orice, chiar si inaintea mea, desi stiu ca este gresit. Cred in tine mai mult decat crezi tu, vad in tine ceea ce tu nu ai curaj sa vezi. Si te sustin, si te imping, si te incurajez, si sunt atenta ca drumul tau sa nu aiba dificultati. Alerg inainte si sterg tot ce-ar putea sa fie greu pentru tine si te astept sa vii, sa vezi, sa te bucuri. Si daca asta nu e o dovada suficiente de iubire, nu stiu ce ar putea fi altceva. Iar la schimb cer toate isteriile astea pe care tu nu faci efortul de a le intelege.
- Dar stii ca...
- Da, stiu. Chiar stiu. De asta nu pot sa plec, de asta sunt inca aici, de asta ma isterizez acum si aici. Pentru ca stiu. Pentru ca inteleg. Pentru ca m-am educat sa fac asta. Dar obosesc, crede-ma. Obosesc atat de tare incat intr-o zi mi-e teama ca voi ajunge sa te urasc cu adevaratelea. Asa cum spun ca te urasc pentru neputinte.
).

....
- Esti sigura ca esti bine? Nu prea pari.
- Sunt, sunt. Doar putin obosita. Spune-mi despre tine.

Draga Gelu,

s-a implinit de curand un an de cand noi doi nu ne mai putem vedea. Fizic. Ne vedem adesea, sunt sigura, doar ca eu nu stiu.
Mi-am dat seama azi ca a trecut anul. Acum 2 zile. Imi propusesem sa nu uit. Dar poate e mai bine asa, sa nu tin minte ziua aceea.
Dupa un an m-am obisnuit cumva cu gandul ca nu mai esti. Ca o sa trebuiasca sa ma descurc si singura, fara gandul ca e o stabilitate pentru mine acolo, in apartamentul tau de la etajul 3. Dupa un an am invatat ca trebuie sa ma rup de trecut si ca trebuie sa traiesc mai mult in prezent.
Nu stiu sa iti spun cum a fost anul asta, dar cred ca te-ai bucura pentru mine. Uneori imi inchipui ca ma certi ca nu cred suficient in lucrurile frumoase, ca ma impiedic in lucruri fara importanta, lucruri prea materiale sau lucruri marunte. Alteori ma gandesc ca te-ai bucura ca am invatat sa fiu mai increzatoare in mine.Sau ca ma exprim mai mult. Sau ca fac ceea ce faceam acum cativa ani: legaturi intre oameni.

mereu am crezut ca am sa traiesc ca Sandra, dar am sa mor ca Margaret

in romantismul meu incurabil mereu am crezut ca am sa traiesc ca Sandra, dar am sa mor ca Margaret, din cauza orgoliului

Am vazut o piesa, se cheama "iluzii". vroiam sa o vad de mult. credeam ca o sa ma ajute sa
inteleg mai mult. si acum era momentul ala bun.
Se iau 2 cupluri casatorite de 50 de ani. Sandra si Denny, Albert si Margaret. Denny moare, nu inaine de a isi declara iubirea vesnica pentru Sandra. Sandra moare, nu inainte a ii spune lui Albert ca, de fapt, pe el l-a iubit toata viata. Albert crede ca si el a iubit-o pe Sara, asa ca ii marturiseste lui Margaret asta. Margaret are simtul umorului. Si il minte ca l-a inselat toata viata cu Denny. Nu e adevarat. Margaret se sinucide. Pare mai complicat decat este, intrebarile sunt doua: daca iubirea adevarata e cea care nu cere nimic, nici macar reciprocitate sau cea reciproca? A doua este legata de constanta.

eu chiar am fost convinsa, ani la randul, ca iubirea aia adevarata e aia care nu cere nimic la schimb. Aia din Biblie, din Corinteni. Ca nu conteaza nimic altceva cand iubesti, ca daca simti e mai important decat orice primesti, etc. Dar realizez acum, multi ani dupa, ca nu poti trai cu asta, ca Sandra. Ca doare prea tare si nu poti sta ca simplu spectator uitandu-te la cel pe care il iubesti cum iubeste pe alta.

Asa ca am tras concluzia ca desi am crezut ca voi trai ca Sandra, voi muri ca Margaret, din orgoliu.