de tine

Nu stiu de ce nu mai scriu. Pentruca nu-mi mai dau voie sa ma exprim. Sau poate ca mi-e frica de ce simt. Mai frica decat mi-a fost vreodata. Scriu stangaci, dar vreau sa revin la ceea ce sunt.

In viata mea nimic nu e nou. Iubirea mea e acolo, nimeni nu mi-a furat-o, nici macar el. I-am promis odata, demult ca nimeni nu-mi poate lua ce e mai frumos.

Acestea fiind spune vreau ...

Sa traim macar pentru o clipa prezentul asa cum ar fi putut fi el.

O viata banala si linistita, cu dramele mici (create, evident, de mine). Cu seri plicticoase. Si multe zambete inconstiente. Amandoi adormind zambind si tinandu-ne de mana, obositi de viata asta simpla dar fericiti de ce avem doar noi si toti cei din jur nu vor intelege niciodata.
Ma supar ca nu esti mereu prezent, ca simt ca in unele momente esti al altcuiva sau doar al tau. Intr-o lume in care eu parca nu pot sa patrund. Apoi imi trece si te simt langa mine chiar si atunci cand esti departe.
Si cand esti plecat tot ce simt e un gol imens si nu-mi place sa recunosc, cand te intorci fac curat prin toata casa, apoi imi arunc cateva lucruri aiurea, sa nu-ti dai seama ca e pentru tine si ma bucur ca un copil mic caci mi-e frica sa-ti arat toata fericirea care ma cuprinde atunci cand intri pe usa, apoi ma prefac ca ma bucur pentru ce mi-ai adus cand amandoi stim ca tu esti cel care imi da tot ce imi doresc doar pentruca existi.

Eu stiu insa ca noi n-am avut asta. Pentruca n-as fi stiut ce sa fac cu toata aceasta fericire. Si ca, oricat de mult as incerca, frica de a te pierde ar fi fost mai dureroasa decat pierderea, asa cum a fost ea.

Te-am iubit mult si-am sa te iubesc mereu, in felul meu egoist, insa, oricat de patetic suna, nu pot sa fiu sigura ca langa mine ai fost fericit. Am fi putut incerca totusi acel cliseu...