robot, robotizeaza, robotesc, rob

scriu tot mai rar si ma doare asta.
ma gandesc la o poveste frumoasa, cu zei si mari, cu sirene si faruri ce vegheaza pe mare.
am ambitii.
De mult n-am mai avut ambitii, am uitat cum e asta. Gandesc strategic, incerc sa devin cat mai rationala, mai responsabila decat n-am fost vreodata.
Si totusi, uneori, mi-e dor de iresponsabilitatile mele, de nopti, de natura, de liniste, de greieri.
Mi-e cel mai dor de roua de dimineata. La 5 sau la 6 dimineata. Cand pe iarba se aseaza o roua rece care miroase a bine. O sa-mi ziceti, bineinteles, ca roua nu miroase, si binele nici atat. Nu, nu vorbesc poetic. Roua are un miros de bine. Mai ales in diminetile de primavara tarzie, poate chiar vara, cand doar atunci iti e frig. Atunci, cand e roua aceea.

Nu am timp de regrete, uneori imi fortez memoria si-mi caut acele amintiri frumoase care dor. Nu pentruca as avea o pornire masochista, ci pentruca vreau sa-mi aduc aminte cum e sa traiesti.
Uneori sunt un robot, dar unul care se bucura de succese. Nu se mai bucura de "bine", "dor", "drag". Si-as vrea mult sa ma bucur iar de toate acestea.
De ce sa mint, mi-e bine si asa. Poate uneori mai bine.
Si ma enervez ca nu exista o cale de mijloc.
De ce nu pot sa le traiesc pe amandoua.