O recunosc acum, pentru ca asa fac eu. Daca nu recunosc la momentul potrivit apoi voi nega si voi poza, din nou, in femeia puternica. Femeia care poate obtine ce isi doreste cand isi doreste.
Am sa recunosc ca, in ciuda pozelor frumoase cu care defilez, mi-am inceput anul plangand. Intai pe interior, pentru ca, nu-i asa? nu-i pot lasa pe altii sa vada.
Apoi am ajuns acasa unde am plans cu adevarat, eu, cea care nu mai stia sa planga.
Mi-am inceput anul plangand nu ca pe o rezolutie despre care tot vorbesc oamenii...
Am plans pentru tot ce mi-as fi dorit sa am atunci, la sfarsit de an si nu am avut. Si nu am. Da, o sa ziceti ca am avut un an extraordinar. Si am avut. Unul dintre cei mai buni ani ai mei. Un an in care am realizat atat de multe... Am slabit 50 de kg, am devenit un om normal, am devenit cu fiecare zi mai puternica si mai importanta, am cunoscut sau (re)cunoscut o multime de oameni minunati, am facut evenimente frumoase, mi-am vazut prietenii, mi-am facut prieteni noi si da, am intalnit din nou emotia. M-am indragostit si zambesc cand scriu asta.
Am plans pentru ca, printre toate aceste lucruri minunate, un singur lucru mi l-am dorit cu adevarat si ar fi contact mai mult decat toate celelalte. Am plans de ciuda. Pentru ca nimic din toate astea nu imi aduc bucuria pe care acel suflet de langa o aduce. Pentru ca nu am avut curaj, pentru ca nici acum nu am invatat cat de mult conteaza clipa. Si trenurile care nu stau mult in statii. Si-am plans pentru ca simt, fara sa ma plang, ca e ceva in mine ce lipseste. Ceva care sa determine in cel de langa puterea de a lupta pentru mine. De a crede ca merit rabdarea si intelegerea. Ceva din mine care sa il determine pe el sa nu renunte la mine. Stiu cat sunt de dificila. Si ca vin cu un bagaj si poate o presiune pe care o pun asupra celorlalti prin toate aceste sentimente care-si cauta locul. Nu e usor sa ai langa tine un astfel de om, cand nu esti pregatit pentru asta. Mi-as fi dorit sansa de a arata ca pot fi.
Oamenii din jurul meu imi spun ca sunt atat de minunata. Cu toate nesigurantele mele. Si mi-o spun pentru ca ma iubesc, chiar daca eu nu stiu sa le multumesc in fiecare zi pentru asta. Si tot ce-mi doresc cand ii aud spunand asta este ca si el sa stie. De fapt, stiu ca stie. Mi-as dori sa nu fie asta tot. Sa fie si ceva curaj acolo si dorinta unui risc si sa dispara presiunea pe care barbatii din viata mea au resimtit-o mereu. Acea idee: "Nu as putea sa iti fac niciodata tie ceva rau, nu vreau sa risc sa te pierd". Spusa asa sau altfel. As vrea sa fiu aceea pentru care el sa vrea sa riste. Nu-mi pasa daca pretul pentru o zi sau doua sau o saptamana este atat de mare. Vreau sa fiu eu aceea pentru care sa merite sa risti.
Mi-am inceput anul plangand si am simtit, pentru cateva clipe, ca abia acum sunt sincera cu mine. Si ma intreb, din nou, de ce fac asta abia cand e prea tarziu.
Am sa recunosc ca, in ciuda pozelor frumoase cu care defilez, mi-am inceput anul plangand. Intai pe interior, pentru ca, nu-i asa? nu-i pot lasa pe altii sa vada.
Apoi am ajuns acasa unde am plans cu adevarat, eu, cea care nu mai stia sa planga.
Mi-am inceput anul plangand nu ca pe o rezolutie despre care tot vorbesc oamenii...
Am plans pentru tot ce mi-as fi dorit sa am atunci, la sfarsit de an si nu am avut. Si nu am. Da, o sa ziceti ca am avut un an extraordinar. Si am avut. Unul dintre cei mai buni ani ai mei. Un an in care am realizat atat de multe... Am slabit 50 de kg, am devenit un om normal, am devenit cu fiecare zi mai puternica si mai importanta, am cunoscut sau (re)cunoscut o multime de oameni minunati, am facut evenimente frumoase, mi-am vazut prietenii, mi-am facut prieteni noi si da, am intalnit din nou emotia. M-am indragostit si zambesc cand scriu asta.
Am plans pentru ca, printre toate aceste lucruri minunate, un singur lucru mi l-am dorit cu adevarat si ar fi contact mai mult decat toate celelalte. Am plans de ciuda. Pentru ca nimic din toate astea nu imi aduc bucuria pe care acel suflet de langa o aduce. Pentru ca nu am avut curaj, pentru ca nici acum nu am invatat cat de mult conteaza clipa. Si trenurile care nu stau mult in statii. Si-am plans pentru ca simt, fara sa ma plang, ca e ceva in mine ce lipseste. Ceva care sa determine in cel de langa puterea de a lupta pentru mine. De a crede ca merit rabdarea si intelegerea. Ceva din mine care sa il determine pe el sa nu renunte la mine. Stiu cat sunt de dificila. Si ca vin cu un bagaj si poate o presiune pe care o pun asupra celorlalti prin toate aceste sentimente care-si cauta locul. Nu e usor sa ai langa tine un astfel de om, cand nu esti pregatit pentru asta. Mi-as fi dorit sansa de a arata ca pot fi.
Oamenii din jurul meu imi spun ca sunt atat de minunata. Cu toate nesigurantele mele. Si mi-o spun pentru ca ma iubesc, chiar daca eu nu stiu sa le multumesc in fiecare zi pentru asta. Si tot ce-mi doresc cand ii aud spunand asta este ca si el sa stie. De fapt, stiu ca stie. Mi-as dori sa nu fie asta tot. Sa fie si ceva curaj acolo si dorinta unui risc si sa dispara presiunea pe care barbatii din viata mea au resimtit-o mereu. Acea idee: "Nu as putea sa iti fac niciodata tie ceva rau, nu vreau sa risc sa te pierd". Spusa asa sau altfel. As vrea sa fiu aceea pentru care el sa vrea sa riste. Nu-mi pasa daca pretul pentru o zi sau doua sau o saptamana este atat de mare. Vreau sa fiu eu aceea pentru care sa merite sa risti.
Mi-am inceput anul plangand si am simtit, pentru cateva clipe, ca abia acum sunt sincera cu mine. Si ma intreb, din nou, de ce fac asta abia cand e prea tarziu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu