iubim pentru ca vrem sa fim iubiti

Ceea ce simtim pentru oamenii din viata noastra este doar o proiectie a unor lucruri pe care ni le dorim de la ei.
Ne dorim prietenie, de asta ne facem prieteni. Oameni cu care sa radem, asa ca ii facem sa rada. Oameni care sa ne ajute, pe care incercam sa ii ajutam. Oameni carora sa ne confesam, asta ca facem confesiuni.
Dorim toti sa fim apreciati. La randul nostru apreciem, ne aratam sau nu respectul.
Sa mi-l aratati pe ala care nu vrea sa fie iubit. De asta iubim, ca sa fim iubiti la randul nostru.

Si pentru ca totul pare simplu si usor, secretul cred ca sta in acceptare. Nu intotdeauna oamenii simt la fel. Nu ii poti cere unui om sa te iubeasca pentru simplul fapt ca tu il iubesti. Nu poti cere unui om sa te asculte doar pentru ca tu il asculti. Nu poti cere unui om sa te aprecieze sau sa te admire doar pentru ca tu il admiri.
Nu e ca la piata, schimb pe schimb. Ar fi prea simplu.
Ne suparam, suferim, ne revoltam. De ce? Pentru ce? Nu putem intelege cum se poate ca oamenii sa ne tradeze asteptarile, cum pot calca in picioare sentimentele frumoase pe care le transmitem catre ei, cum isi pot bate joc de tot ce am construit noi frumos?

Cred ca simtim frumos pentru noi. Cred ca trebuie sa invatam cum sa ne bucuram de semtimentele frumoase pe care le transmitem altora. De oamenii frumosi care ne fac sa zambim, sa dansam, sa radem. Chiar daca ei nu simt la fel. Toti vrem sa fim iubiti. Dar, inainte de toate, toti vrem sa iubim. Orgoliile, temerile, angoasele - nu-si mai au locul.

Si pentru ca nu e loc de compromis, cred ca cel mai trist lucru din lume este sa fii singur alaturi de cineva. Poti, desigur, sa ceri omului pe care il iubesti sa fie langa tine. Insa cat de orb sa fii incat sa crezi ca asta ar functiona la infinit? Intr-o zi tu vei fi radacina nefericirii lui. Vrei sa iti asumi asta? Eu nu.

Everybody needs a reason why they run / Everybody wants to know what they're running from

Si tamplele-i zvacneau intr-un exces de putere. Pierduse controlul asupra ei si nu-ntelegea de ce, brusc, sangele circula mai repede prin vene, de ce isi simte pulsul in talpi si respiratia-i era sacadata. Tic, tac. Simtea undeva, inauntru ei, un ceas care ticaia prea repede. Mai repede decat ceasul din perete, mai repede decat cifrele pe care le repeta mecanic in minte. 1,2,3,4. Pierdea sirul.

Cu un efort de care nu se credea capabila si-a miscat mainile pana spre talpile care o dureau. Degetele si le-a inclestat in jurul gleznelor si strangea tot mai tare. Durerea ii demonstra ca inca traieste, ca sangele care alearga prin vene e inca acolo. Tremura. Genunchii ii atingeau barbia si-si ascundea fata in spatele lor. Era singura in casa, dar murea de frica de a nu o vedea cineva. Ar fi vrut sa se ridice si sa alerge. Pe un camp inghetat, langa o cale ferata, cu picioarele goale care alunecau si degetele pe care si le simtea degerand. Sa urle de durere, sa-si simta lacrimile inghetand pe fata. Uitase de mult gustul sarat al lacrimilor.
Ii tremura barbia si scancea incet.

Sfarsit si inceput de lume

O recunosc acum, pentru ca asa fac eu. Daca nu recunosc la momentul potrivit apoi voi nega si voi poza, din nou, in femeia puternica. Femeia care poate obtine ce isi doreste cand isi doreste.
Am sa recunosc ca, in ciuda pozelor frumoase cu care defilez, mi-am inceput anul plangand. Intai pe interior, pentru ca, nu-i asa? nu-i pot lasa pe altii sa vada.
Apoi am ajuns acasa unde am plans cu adevarat, eu, cea care nu mai stia sa planga.

Mi-am inceput anul plangand nu ca pe o rezolutie despre care tot vorbesc oamenii...
Am plans pentru tot ce mi-as fi dorit sa am atunci, la sfarsit de an si nu am avut. Si nu am. Da, o sa ziceti ca am avut un an extraordinar. Si am avut. Unul dintre cei mai buni ani ai mei. Un an in care am realizat atat de multe... Am slabit 50 de kg, am devenit un om normal, am devenit cu fiecare zi mai puternica si mai importanta, am cunoscut sau (re)cunoscut o multime de oameni minunati, am facut evenimente frumoase, mi-am vazut prietenii, mi-am facut prieteni noi si da, am intalnit din nou emotia. M-am indragostit si zambesc cand scriu asta.

Am plans pentru ca, printre toate aceste lucruri minunate, un singur lucru mi l-am dorit cu adevarat si ar fi contact mai mult decat toate celelalte. Am plans de ciuda. Pentru ca nimic din toate astea nu imi aduc bucuria pe care acel suflet de langa o aduce. Pentru ca nu am avut curaj, pentru ca nici acum nu am invatat cat de mult conteaza clipa. Si trenurile care nu stau mult in statii. Si-am plans pentru ca simt, fara sa ma plang, ca e ceva in mine ce lipseste. Ceva care sa determine in cel de langa puterea de a lupta pentru mine. De a crede ca merit rabdarea si intelegerea. Ceva din mine care sa il determine pe el sa nu renunte la mine. Stiu cat sunt de dificila. Si ca vin cu un bagaj si poate o presiune pe care o pun asupra celorlalti prin toate aceste sentimente care-si cauta locul. Nu e usor sa ai langa tine un astfel de om, cand nu esti pregatit pentru asta. Mi-as fi dorit sansa de a arata ca pot fi.
Oamenii din jurul meu imi spun ca sunt atat de minunata. Cu toate nesigurantele mele. Si mi-o spun pentru ca ma iubesc, chiar daca eu nu stiu sa le multumesc in fiecare zi pentru asta. Si tot ce-mi doresc cand ii aud spunand asta este ca si el sa stie. De fapt, stiu ca stie. Mi-as dori sa nu fie asta tot. Sa fie si ceva curaj acolo si dorinta unui risc si sa dispara presiunea pe care barbatii din viata mea au resimtit-o mereu. Acea idee: "Nu as putea sa iti fac niciodata tie ceva rau, nu vreau sa risc sa te pierd". Spusa asa sau altfel. As vrea sa fiu aceea pentru care el sa vrea sa riste. Nu-mi pasa daca pretul pentru o zi sau doua sau o saptamana este atat de mare. Vreau sa fiu eu aceea pentru care sa merite sa risti.

Mi-am inceput anul plangand si am simtit, pentru cateva clipe, ca abia acum sunt sincera cu mine. Si ma intreb, din nou, de ce fac asta abia cand e prea tarziu.