Pentru ca... frica.
pentru ca altii scriu mai bine ca mine, pentru ca e greu sa vorbesti despre emotii fara a fi penibil.
Pentru ca ma intreb cui ii foloseste?
pentru mine, functiona ca o terapie. O perioada n-a mai functionat. O perioada ar fi functionat daca nu as fi dat voie altor oameni din jur sa-mi spuna ca sunt prea patetica, ca unele lucruri sunt doar pentru tine si prietenii mei.
Mi-a fost frica si de oamenii care s-au regasit sau si-au inchipuit ca se regasesc in postarile mele. Pentru ca uneori scriam pentru cineva si nu pentru mine. Pentru ca alte ori scriam pentru mine vorbind despre oameni si fiecare s-a recunoscut acolo unde l-a durut, de multe ori fara sa aiba legatura directa cu asta.
E simplu si e complicat in acelasi timp. Ca orice lucru pe care il traim, alegem sa vedem partea lui simpla sau avem acolo ceva de cautat si atunci alegem calea complicata.
Acum mai scriu. Uneori stausuri pe Facebook, alteori in niste scrisori. Da mana, cu pixul.
Cat e de impartasit, cat e de pastrat? De ce spunem in gura mare, de ce spunem doar prietenilor, de ce spunem doar pisicii sau de ce ne spunem doar noua? Si daca o spunem, devine mai adevarata? Si daca o spunem in gura mare, atunci credem in asta? Si daca spunem o prostie? Si daca suntem convinsi de ceva, desi gresim? Si o spunem in gura mare si apoi trebuie sa ne-o asumam. Si apoi daca vrem sa ne razgandim, avem voie sa recunoastem ca am gresit? Avem curajul sa spunem: tot ce-am scris a fost doar o greșeală. Așa credeam eu atunci, era un adevăr de moment, apoi m-am răzgândit.
Atunci credeam că mi-e suficientă o singură iubire. Acum nu mai cred.
Atunci credeam că iubesc, acum cred despre mine atunci că mi-era doar frică de singurătate.
Atunci credeam că n-am să pot trăi fără el și că orice s-ar întâmpla îl voi iubi toată viața. Acum mă uit în urmă și mă bucur că a plecat. Sau am plecat. Sau pur și simplu am ajuns la o bifurcație de drumuri și nu ne-am dat seama că celălalt o luase pe celălalt drum. Așa se întâplă cel mai des.
Atunci credea că mi-e suficient să iubesc eu cu acea dragoste de adolescentă care dă tot fără să ceară nimic la schimb. Acum dragostea e diferită, nu mai e despre a da sau a primi. Și mâine va fi poate despre altceva.
Da, sunt femeie, da, am aceasta latura romanica/romanticoasa/patetica/saucumvretisaonumiti - și cred că o să-mi asum asta.
Voi mai scrie. Tot despre iubire, astea-s căutările mele, în rest mi-e bine. Sau despre legături emoționale, așa le numesc eu acum. Despre cum le văd astăzi, deși mâine le voi vedea poate diferit.
pentru ca altii scriu mai bine ca mine, pentru ca e greu sa vorbesti despre emotii fara a fi penibil.
Pentru ca ma intreb cui ii foloseste?
pentru mine, functiona ca o terapie. O perioada n-a mai functionat. O perioada ar fi functionat daca nu as fi dat voie altor oameni din jur sa-mi spuna ca sunt prea patetica, ca unele lucruri sunt doar pentru tine si prietenii mei.
Mi-a fost frica si de oamenii care s-au regasit sau si-au inchipuit ca se regasesc in postarile mele. Pentru ca uneori scriam pentru cineva si nu pentru mine. Pentru ca alte ori scriam pentru mine vorbind despre oameni si fiecare s-a recunoscut acolo unde l-a durut, de multe ori fara sa aiba legatura directa cu asta.
E simplu si e complicat in acelasi timp. Ca orice lucru pe care il traim, alegem sa vedem partea lui simpla sau avem acolo ceva de cautat si atunci alegem calea complicata.
Acum mai scriu. Uneori stausuri pe Facebook, alteori in niste scrisori. Da mana, cu pixul.
Cat e de impartasit, cat e de pastrat? De ce spunem in gura mare, de ce spunem doar prietenilor, de ce spunem doar pisicii sau de ce ne spunem doar noua? Si daca o spunem, devine mai adevarata? Si daca o spunem in gura mare, atunci credem in asta? Si daca spunem o prostie? Si daca suntem convinsi de ceva, desi gresim? Si o spunem in gura mare si apoi trebuie sa ne-o asumam. Si apoi daca vrem sa ne razgandim, avem voie sa recunoastem ca am gresit? Avem curajul sa spunem: tot ce-am scris a fost doar o greșeală. Așa credeam eu atunci, era un adevăr de moment, apoi m-am răzgândit.
Atunci credeam că mi-e suficientă o singură iubire. Acum nu mai cred.
Atunci credeam că iubesc, acum cred despre mine atunci că mi-era doar frică de singurătate.
Atunci credeam că n-am să pot trăi fără el și că orice s-ar întâmpla îl voi iubi toată viața. Acum mă uit în urmă și mă bucur că a plecat. Sau am plecat. Sau pur și simplu am ajuns la o bifurcație de drumuri și nu ne-am dat seama că celălalt o luase pe celălalt drum. Așa se întâplă cel mai des.
Atunci credea că mi-e suficient să iubesc eu cu acea dragoste de adolescentă care dă tot fără să ceară nimic la schimb. Acum dragostea e diferită, nu mai e despre a da sau a primi. Și mâine va fi poate despre altceva.
Da, sunt femeie, da, am aceasta latura romanica/romanticoasa/patetica/saucumvretisaonumiti - și cred că o să-mi asum asta.
Voi mai scrie. Tot despre iubire, astea-s căutările mele, în rest mi-e bine. Sau despre legături emoționale, așa le numesc eu acum. Despre cum le văd astăzi, deși mâine le voi vedea poate diferit.
