(ne)spuse

Fiindca intotdeauna dorim lucruri nemotivate, cele motivate fiind cele care ne chinuiesc pe noi. (Marele Singuratic, Marin Preda)

Nu prea am mai scris.

Mi-a fost mult timp teama de penibil, pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca eu numeam "penibil" tot ceea ce era emotional in mine si, uneori, indrazneam sa le spun cu voce tare. Mi-am dat seama ca ferindu-ma de acest "penibil" mi-am format un obicei de a nu transmite emotiile si gandurile ascunse si dorintele reale si uneori visele .

Nu am scris pentru ca am fost prea ocupata sa incerc sa inteleg ce simt, de ce simt. Atat de preocupata incat, de multe ori, am uitat sa ma mai bucur de ce traiesc. Nu am scris din teama de a nu fi judecata sau inteleasa gresit. Imi plac cuvintele. Dar, de cele mai multe ori, tare nu ma pricep sa le folosesc!


- Esti bine?
- Sunt bine. Tu?
- La fel. E liniste.
...
(
- E pe naiba! Nu sunt bine deloc. Nu sunt bine cu mine, nu sunt bine cu tine, nu sunt bine cu cei din jur! Nu sunt bine pentru ca noi nu mai suntem bine de ceva timp si o stii si tu, o stiu si eu.
- Si ce-as putea face eu sa schimb asta?
- Nimic, nu intelegi. N-ai putea face nimic. Si stii de ce? Pentru ca ai avut atatea sanse sa faci ceva. Nu vreau sa faci lucruri pentru ca eu iti cer asta. Lucrurile astea motivate, cerute, imi fac rau. Nu vreau sa ma tii in brate pentru ca iti cer asta. Vreau sa fii atent la mine si sa simti cand am nevoie. Nu vreau sa imi spui ca sunt frumoasa doar pentru ca eu iti spun ca ma simt urata. Nu vreau sa imi spui ca tii la mine pentru ca eu iti spun ca simt ca nu mai esti aici. Nu vreau sa cersesc nimic din toate astea. Pentru ca mi se cuvin. Si ar trebui sa vina de la sine.
- Nu am de unde sa stiu ce ai nevoie daca nu ma ajuti.
- Am nevoie sa fii atent la mine. Sa nu mai fii atat de egoist. Sa imi acorzi atat de multa atentie incat eu sa nu mai fiu nevoita sa iti spun acum toate lucrurile astea.
- Esti atat de femeie acum!
- Da, sunt. Si sunt bucuroasa ca macar atat ai observat. Sunt femeie, sunt isterica uneori si am nevoie disperata de atentie. De atentia ta.
- Mi se pare ca ceri prea mult de la mine si nu pot sa iti ofer toate astea.
- Da, cer, ai dreptate. Dar mai mult decat cer, ofer. Ma chinui in fel si chip, accept, inteleg lucruri pe care nu am crezut niciodata ca voi avea rabdarea de a le intelege. Te pun pe tine inaintea a orice, chiar si inaintea mea, desi stiu ca este gresit. Cred in tine mai mult decat crezi tu, vad in tine ceea ce tu nu ai curaj sa vezi. Si te sustin, si te imping, si te incurajez, si sunt atenta ca drumul tau sa nu aiba dificultati. Alerg inainte si sterg tot ce-ar putea sa fie greu pentru tine si te astept sa vii, sa vezi, sa te bucuri. Si daca asta nu e o dovada suficiente de iubire, nu stiu ce ar putea fi altceva. Iar la schimb cer toate isteriile astea pe care tu nu faci efortul de a le intelege.
- Dar stii ca...
- Da, stiu. Chiar stiu. De asta nu pot sa plec, de asta sunt inca aici, de asta ma isterizez acum si aici. Pentru ca stiu. Pentru ca inteleg. Pentru ca m-am educat sa fac asta. Dar obosesc, crede-ma. Obosesc atat de tare incat intr-o zi mi-e teama ca voi ajunge sa te urasc cu adevaratelea. Asa cum spun ca te urasc pentru neputinte.
).

....
- Esti sigura ca esti bine? Nu prea pari.
- Sunt, sunt. Doar putin obosita. Spune-mi despre tine.