Asa cum nu s-a mai scris, asa cum nu credem ca poate exista.
Obosind sa repet aceleasi vorbe ce-si pierd din substanta.
Cum cei din jur ridica din spranceana sceptic, punand totul pe seama romantismului de mult demodat, in care nimeni nu mai crede. Toti vrem fapte concrete, iar povestile raman doar povesti. Eu stiu, ei stiu, ei ne-au cunoscut. Si ce folos?
Uneori nu mai cred nici eu nimic. Si-atunci ma trezesc brusc intr-o lume goala. In care ei mi-au furat ce aveam eu. Intr-o amintire vaga, impletita cu imaginatie si ceva vise de copil. Care se vede prin ceata si din care nu mai intelegem nimic.
Ce-a fost vis, ce-a fost realitate? Si oare mai conteaza?
Si cat mai poti trai agatandu-te de lucruri care nu-ti mai apartin, pe care ti le-au furat si pe care le-am/le-ai daruit de buna voie?
Intalnesc tot mai rar oameni care sa-mi spuna sau sa asculte povesti. Ne-am modificat cu totii. Aproape genetic. Ne-am modificat atat de mult incat acele lucruri care ma ajutau sa visez nu mai exista, par inventate. Uneori eu cred ca totul e in mintea mea, ca totul e inventat, ca ar trebui sa ma ancorez intr-o realitate care este, chiar si astazi, prea grea pentru a fi acceptata.
Daca spun ca l-am iubit, o sa ma intrebati de ce v-ati despartit. Daca spun ca nici nu am fost vreodata impreuna, ma intrebati de ce. Daca spun ca nu stiu sau ca nu a fost sa fie, va uitati la mine ca la o ciudatenie a naturii. Voi vreti fapte concrete, eu vreau povesti. Imi spuneti ca e ceva defect la mine si ca eu caut dramele. Nu intelegeti ca nu vreau povesti concrete.
Nu vreau sa ies la cel putin doua intalniri ca mai apoi sa facem sex, apoi sa ne introducem in grupurile de prieteni, sa avem prieteni comuni, sa ne facem vacantele impreuna, sa ne cunoastem parintii, sa ne mutam impreuna, sa ne certam pe cumparaturi, sa gatim si apoi sa ne certam din nou. Sa facem sex din ce in ce mai rar, sa ne inselam si sa ne prefacem ca e bine.
Nu vreau asta si chiar daca nu pot raspunde concret la intrebarile astea, asta sunt eu. Si vreau sa va obisnuiti cu asta. Nu vreau nimic concret. Ma lovesc zilnic de concret: la munca, acasa, cand vorbesc de facturi, de bani. As vrea ca macar atunci cand vorbesc cuvinte mari: iubiri, amintiri, etc. sa pot sa fiu altfel fara sa ma judecati.
Se poate?
Obosind sa repet aceleasi vorbe ce-si pierd din substanta.
Cum cei din jur ridica din spranceana sceptic, punand totul pe seama romantismului de mult demodat, in care nimeni nu mai crede. Toti vrem fapte concrete, iar povestile raman doar povesti. Eu stiu, ei stiu, ei ne-au cunoscut. Si ce folos?
Uneori nu mai cred nici eu nimic. Si-atunci ma trezesc brusc intr-o lume goala. In care ei mi-au furat ce aveam eu. Intr-o amintire vaga, impletita cu imaginatie si ceva vise de copil. Care se vede prin ceata si din care nu mai intelegem nimic.
Ce-a fost vis, ce-a fost realitate? Si oare mai conteaza?
Si cat mai poti trai agatandu-te de lucruri care nu-ti mai apartin, pe care ti le-au furat si pe care le-am/le-ai daruit de buna voie?
Intalnesc tot mai rar oameni care sa-mi spuna sau sa asculte povesti. Ne-am modificat cu totii. Aproape genetic. Ne-am modificat atat de mult incat acele lucruri care ma ajutau sa visez nu mai exista, par inventate. Uneori eu cred ca totul e in mintea mea, ca totul e inventat, ca ar trebui sa ma ancorez intr-o realitate care este, chiar si astazi, prea grea pentru a fi acceptata.
Daca spun ca l-am iubit, o sa ma intrebati de ce v-ati despartit. Daca spun ca nici nu am fost vreodata impreuna, ma intrebati de ce. Daca spun ca nu stiu sau ca nu a fost sa fie, va uitati la mine ca la o ciudatenie a naturii. Voi vreti fapte concrete, eu vreau povesti. Imi spuneti ca e ceva defect la mine si ca eu caut dramele. Nu intelegeti ca nu vreau povesti concrete.
Nu vreau sa ies la cel putin doua intalniri ca mai apoi sa facem sex, apoi sa ne introducem in grupurile de prieteni, sa avem prieteni comuni, sa ne facem vacantele impreuna, sa ne cunoastem parintii, sa ne mutam impreuna, sa ne certam pe cumparaturi, sa gatim si apoi sa ne certam din nou. Sa facem sex din ce in ce mai rar, sa ne inselam si sa ne prefacem ca e bine.
Nu vreau asta si chiar daca nu pot raspunde concret la intrebarile astea, asta sunt eu. Si vreau sa va obisnuiti cu asta. Nu vreau nimic concret. Ma lovesc zilnic de concret: la munca, acasa, cand vorbesc de facturi, de bani. As vrea ca macar atunci cand vorbesc cuvinte mari: iubiri, amintiri, etc. sa pot sa fiu altfel fara sa ma judecati.
Se poate?
