Iasi...

Nu am mai fost de mult in Iasi sa stau... doar infuga sau in trecere.
In copilarie stateam si cate o saptamana, dar habar nu aveam unde sunt, unde ma duc si pe unde trec. Este incredibil insa cat de acasa ma simt in orasul acesta.
E in aer o atmosfera de casa, de liniste si de simplitate.
Am mers pe strazi aiurea stiind ca am sa ajung acolo unde trebuie, am ratacit cateva cartiere mergand totusi la tinta dupa o orientare cel putin intamplatoare.
Oamenii de aici sunt frumosi. Sunt de fapt cumva mai simpli ci preocupati parca de alte lucruri decat sunt cei din Bucuresti.
E o atmosfera de casa pe care nu sunt sigura ca pot sa o explic.
E Iasi si recunosc strazi si monumente si biserici pe care abia vag mi le aminteam. Am recunoscut strada pe care in '97 mergeam cu parintii sa cautam flori de nunta pentru cand urmau sa cunune. Sunt cel putin 12 ani de atunci si totusi vedeam magazinele in care acum se vinde altceva.
Am recunoscut strada unde am mers o data, de mult, acum si mai multi ani cred, cu cleo si cosmin si unde cosmin si-a cumparat o pizza pe care a pus tot piperul din solnita.
Am tot felul de amintiri marunte si strazile de aici ma duc parca cu multi ani in urma... ma fac sa plang undeva pe interior si nu stiu de ce. Nu am amintiri sau melancolii legate de orasul acesta, frumos de altfel, dar departe de a putea sa zic ca nu am vazut orase mai frumoase, aici, la noi in tara.
Am sa raman acelasi sustinator al Sibiului cu tot ce aduce el.
Dar in Iasi e un aer de acasa... fara sa fie totusi casa mea.

incet incet

Intotdeauna mi-au placut drumurile. Plimbarile. Cu sau fara scop, a evada departe de viata de zi cu zi, cea normala, imi face bine.
Soselele cu ai lor copaci de pe marginea drumului pe care nu odata i-am numarat, garile si trenurile, autogarile, chiar si aeroporturile au ceva special. E adevarat ca oamenii se grabesc mereu, dar si mai frumoase sunt sosirile. Acolo unde cineva te asteapta, cu sau fara hartiuta (am avut norocul si de afise cu "bine ati venit, pleca-u-ati").
Maine plec in Dulcele targ al Iesilor... si la gara va fi cineva cu o hartiuta, adevarat, oficiala de data aceasta.
Am un sentiment placut de plecare si de drum... obositor, cu zile lungi de munca, e adevarat... dar e bine.
Si stii ce?
Nu mai regret nimic!
Si ma vindec incet incet de tine...

... de pe drum

m-ai aruncat intr-o groapa comuna, ca pe orice alt gunoi care a aparut mai mult sau mai putin intamplator in viata ta, fara sa stai sa gandesti sau sa te intrebi daca nu cumva, pe undeva, judecata ta a fost gresita.
Ai tras concluzii pe care ai vrut sa le tragi, fara sa intrebi sau sa vrei sa afli varianta reala.
E usor sa generalizezi, e mai greu sa iei oamenii pe rand. Eu nu cred in kkturile astea, pentru ca refuz sa cred ca n-ai inteles nimic din mine. Prefer sa cred, desi poate e mai dureros asa, ca ai avut nevoie de un motiv. Ai cautat sa ma indepartezi din viata ta, ai avut nevoie de motiv pentru asta si pur si simplu au fost pretexte.
Prefer sa iau durerea asupra mea, nu ma victimizez pentru asta. Prefer sa cred asa si nu-mi scot asta din cap decat sa ma gandesc ca ai dat tot acel timp si tot ce am vorbit si toate lucrurile in care am crezut pentru niste circumstante si niste concluzii trase gresit.
... gandurile astea le aveam vineri, pe autocar... in drum spre constanta.
Acum m-am intors.
Si din Constanta, si la gandurile mele, mai din prezent. Mai calm, mai frumos. Si mi-e pofta de conopida pane! Am zis~

Mamaia mea

Azi dimineata, pe la 5 m-am trezit sa ma intalnesc cu cineva de la mamaia mea de la sat (undeva departe, in Moldova). A mea mamaie (bunica, pentru necunoscatori) este cel mai sfant lucru care il am eu in viata. Stiu ca zicem asta toti despre bunicii nostri, dar a mea e cu adevarat speciala, si n-am sa dau argumente in acest sens, va trebui sa ma credeti pe cuvant.
In fine... mi-a trimis ea ce a avut pe acolo si... un biletel!
Serios. Bunica mea, de 76 de ani (cred) mi-a trimis un biletel. Cred ca l-a pus pe unchimiu sa il scrie, n-am inteles exact dar a fost cel mai emotionant lucru care mi s-a intamplat de mult timp incoace.
Si am sa incerc sa rescriu aici ce continea biletelul, ca sigur am sa ma uit mai des decat pe hartia de matematica scrisa cu un creion vechi, pe care am sa o pastrez, fireste, ca pe un lucru scump.
Monica (titlu, subliniat)
Mamaia tia pus acest mic pachetel carnia este de curcan de anul acesta tu discurcate poti sa di si lui Claudia facum vreitu nu Tan facut nulciuri iti pun 500 mii le sau... (aici nu inteleg)tem pupat mamaia l-am spus Sandu (si inca ceva ce nu inteleg)
Tind sa cred ca totusi l-a scris Sandu, mamaia- desi la varsta ei, scrie ceva mai bine, imi aduc aminte de pe acatistele care le avea pentru biserica. Adevarat ca acolo erau doar nume.
Si acu imi tremura putin mainile cand ma gandesc la ea. E incredibil cum sunt batranii si mai ales ea, care, trecuta prin atatea rele este cel mai oprimist si curajos om pe care-l cunosc. Femeia asta a trecut prin niste pierderi si lupte mult mai grave decat orice tragedie marunta de-a noastra: si-a pierdut sotul, la 3 ani dupa aceea fiica cea mai mica si cea mai iubita, apoi a trecut prin cancer si chimioterapie si n-are nici acum nici o problema in a alerga toata ziua de colo pana colo, in a face 5 km pana in oras si inapoi pe jos la cumparaturi, in a-si vizita rudele si prietenii.
Si daca vreodata imi mai zic sau ma plang ca vreau sa stiu ca exista cel putin un om care ma iubeste mult pe lumea asta, trebui sa-mi amintiti de ea.
Sa-mi iasa alte prostii din cap.

Pishicutza mea...

Cand aveam vreo 4 sau 5 ani vecinii mei de la etajul 1 au facut curatenie generala in apartament, sau renovare cum spuneam noi atunci. Asa ca timp de vreo saptamana toata mobila si lucrurile lor au stat la noi in apartament. Imi aduc aminte ca in dormitorul meu trona un sifoner mare si negru si deasupra multe jucarii.
Asa am descoperit eu o pisicuta mica si neagra. Cam cat pumnul meu de acum, atunci mi se parea mai mare. Nu s-a inteles nimeni cu mine, vecinii mi-au facut-o cadou si asa s-a transformat in jucaria mea favorita.
Nu ma mai desparteam de jucarie, am dormit cu ea ani de zile si noaptea, daca ii dadeam drumul din mana, scanceam dupa ea. Niciodata nu am botezat-o, ii ziceam doar "pishicutza mea".
Imi aduc aminte ca o data, eram la Dorohoi si am pierdut-o dupa soba la mamaia. N-am mai vrut sa dorm pana nu am gasit-o. A fost tragedie.
La un moment dat cred ca m-am gandit ca sunt prea mare ca sa mai dorm cu o jucarie, dar tot favorita a ramas. In anul 1 de facultate am avut-o cu mine la camin, statea pe noptiera. Va inchipuiti cred in ce hal arata.
Nu-mi mai aduc aminte in ce moment m-am hotarat sa o duc inapoi la Tulcea, unde e si acum, in biblioteca dn dormitorul mic.

Aiurea

Eu zic asa:
Haideti sa gresim toti!
Haideti sa facem intr-o zi ceva ce ne dorim, fara sa o gandim prea tare!
Un instinct prostesc poate, dar si o mica iluzie de libertate. Intr-o zi, azi de exemplu (sunt destul de hotarata si mai este si joi pe deasupra) sa lasam toate gandurile si sa actionam haotic, nebunesc, fara sens pentru nimeni.
Nu stiu ce as putea face nebunesc, oricum fac mereu lucruri aiurea, dar am sa gasesc azi ceva ce alta data mi-a fost frica si am sa fac!
Am un sentiment de ala teribil de libertate, nascut de niciunde. Cred ca mi se trage de la tot acest du-te vino din ultimul timp: Sibiu, Sighisoara, Bucuresti, Constanta, Bucuresti, Iasi, Bucuresti. Si cand se repeta de 3 ori Bucuresti, pac! se duce avantul asta al meu libertin.
Dar nu, azi trebuie sa fac ceva nebunesc!
Azi gresesc, azi ies din normalitatea mea, si asa nebuneasca pentru cei din jur.
Zic normalitate si eu am o pereche de chiloti pe blog... halal!
Sa mai zic ca fac jurnalism cultural?
Se duce de rapa cultura cu jurnalisti ca mine!

e prea de tooooooot!!!!!

Deci da. In viata mea se intampla lucruri dubioase. Muuuult prea dubioase.
Dupa ce acum un as si vreo doua luni gaseam in dulapul meu de haine o cravata care nu apartinea nimanui.... in seara asta surpriza!!!!
Dar sa ne reamintim. Am scris chiar si doua posturi despre cravata acum un an: asta si ast'lalt.
In fine istoria nu are un final, am aruncat cravata la un moment dat si am lasat lucrurile asa, nedescoperite.
In seara asta, cautam o agenda prin gentile inca nedesfacute. Si ajung la o geanta foarte veche, pe care n-o folosesc niciodata decat cand ma mut, la carat bagaje. Are fermoarul rupt si e vai de capul ei, deci nu mai e utilizata de multi ani de zile in alt scop decat cel amintit mai sus.
Si caut eu in buzunarele laterale... gasesc o pereche de chiloti barbatesti. La fel, neidentificati. Nu au a cui sa fie, la mine au dormit prea putini baieti/barbati si ei sigur nu si-ar fi lasat chilotii prin gentile mele. Am si locuit cu unii la un moement dat, dar sigur nu le-ar fi venit, fiind si marimea L.
Nu radeti, ca nu e de glumit, desi amuzant. Pot sa ma dau si cu curu de paman ca tot n-o sa ma credeti ca nu stiu cui apartin... si totusi, chiar nu stiu!!!
In cazul in care aveti vreo ipoteza, pun si o poza cu ei:
In cadrul acestei sedinte foto nu a fost ranit nici un animal sau om, dar precizez ca persoana in cauza, care i-a probat, e fata, e slaba si avea proprii chiloti pe ea cand i-a pus pe astia deasupra!