cruzimi

Mi-am consumat timpul si energia incercand sa cunosc totul la el. Gesturi, reactii.
Am vazut ceea ce ceilalti din jur nu au vrut sa creada, am crezut in tot si n-am sa regret niciodata nimic. Regretele sunt pentru cei fara minte.
Un singur lucru l-am omis. N-am acordat atentie cruzimii lui, nu m-am pus niciodata in situatia de acum, nu am vrut sa prevad nimic desi am stiut ca intr-o zi va fi asa.
Am incercat sa inteleg nebunia lui, defectele si calitatile, m-am pus in situatii diferite, am gasit explicatii acolo unde nu existau, am cautat scuze acolo unde nimeni n-a vrut sa le vada.
Si inca o data, nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu regret o clipa nimic din toate astea.
Imi pare rau ca nu m-am pregatit pentru asta. Stiam cat poate fi de crud si cat imi va fi de greu. Ma mint de saptamani si luni ca trece. M-am vindecat de el. Si asa este, chiar m-am vindecat de el. Nu m-am vindecat de mine. N-am stiut niciodata ca e greu sa participi la propria exorcizare.
Spectacolul devine tot mai greu de inteles si finalul se tot lasa asteptat. Nu mai astept nimic si din speranta inceputului nu mai e nimic. Nimic sa imi doresc, nimic la care sa visez.
Cruzimea absentei e uneori prea apasatoare si as vrea sa pot spune ca sunt bine. Sunt mai bine, caci nu-mi mai chinui mintile in fiecare zi. Si totusi imi lipseste din adrenalina aceea, a nefericirilor si a micilor bucurii.
Simteam ca traiesc. Acum simt ca astept sa se sfarseasca

O lacrima calda iti sapa, o umbra-n obraz obosit...
Cand stii ca nimic nu te-asteapta. Si dragostea mea, intre timp, a murit...
Si cat te-am iubit...

secunde... ore... vieti

As da orice pentru o plimbare in parc, acum, printre frunze galbene si maro si verzi si caramizii, alaturi de un om cu care sa vorbesc despre nimic si sa para important.
Mi-e dor de un schimb de idei fara sens, de vise despre nimic si filozofii care sa nu fie duse spre elitism si extreme.

Mi-e dor de o toamna de demult, cand descopeream Bucurestiul pentru a-l descrie in ochii unui drag prieten pe care il initiam in tainele acestui oras. Cand plecam pe ploaie din Drumul Taberei si mergeam pe jos pana la Universitate, ne opream in Cismigiu pentru o bere si niste alei frumoase, luam apoi metroul pana la Aviatorilor si ne plimbam ore intregi prin Herastrau, mergeam sa luam masa in Agronomie si se facea noapte in statia de la Casa Presei, cand asteptam un 41 intarziat.

Mi-e dor de locul unde lucram atunci, cu nopti lungi si de multe ori grele, dar rasarituri frumoase si strazi tacute. E frumos sa lucrezi in Primaverii, in linistea de acolo, cu Herastraul atat de aproape si multe multe frunze. Mi-e dor de colegii mei de atunci, de Simone si Adine, de Marian, Dani si Mihai, Chiar si de Ralu si de Alex, de Alina si discutiile de pe turele de noapte, de rezumate si transcrieri pe care le injuram din tot sufletul, de cornuri aburinde si dimineti cu ochii intredeschisi.

Mi-e dor de prezenta toamnei la facultate, cu primele cursuri din an si colegi si profesori, proiecte si Jeg.
Iubesc toamna mai mult decat orice anotimp, cu armonia atat de frumoasa a culorilor, cu ploaia ei uneori enervanta dar placuta, cu inceputul scolilor si venirea studentilor, cu mereu noi inceputuri. Inceputurile de an in facultate, mutatul, camere noi de camin, colegi noi, inceputul unor nopti lungi si al unor prietenii frumoase.

Mi-e dor de planuri irealizabile si vise frumoase alaturi de oameni frumosi. Am cunoscut in ultimul timp multi oameni frumosi, idealisti, destepti, de succes daca vreti. Dar imi lipseste simplitatea omului frumos si al gandurilor neargumentate si a discutiilor despre nimicuri.
Si-mi mai e dor de o gara si un tren personal defect, plin de studenti cu bagaje, intr-o zi sfanta cu multe peripetii si o dicutie ce a transformat un drum de 4 ore in cateva secunde mai lungi. O descoperire, un zambet, clipe frumoase, urmari extraordinare.

stranger

Uneori ma simt intr-un film prost.
Sunt scorpia, sau aia care ii pacaleste pe toti. pe care o iubesc toti si apoi realizeaza ei datorita unor circumstante ca de fapt e scorpia rea care strica vietile tuturor.
Cred ca filmul meu e o telenovela, dar eu ma opresc la secventa aia in care nu ma mai chinui sa le dovedesc contrariul sau ca gresesc.
Ma resemnez si las pe fiecare sa creada ce vrea, pana la urma de ce m-as chinui?
Mi-as dori ca oamenii sa creada in mine pana la capat. Sa nu se opreasca la o greseala sau la o vorba aruncata aiurea, la o barfa sau un om mai bine sau mai rau voitor care n-are ce face cu viata lui si se gandeste s-o strice pe a altuia...
Uneori am impresia ca altcineva conduce totul si ca acel regizor, daca vreti, are ceva personal cu mine.
Iarta-ma dar pentru mine esti un strain. As vrea sa fii mai mult, dar nu ma pot uita cu alti ochi la tine.
Cred ca am nevoie de un om nou in viata mea, trebuie sa ma fascineze o personalitate...

ganduri de toamna

Din capitolul "sunt nebuna si de ce m-as trata", ieri m-am plimabat prin ploaie. Si pentru ca nu mai sunt in Iasi sa ma plimb in Copou, am incercat ceva mai urban. Zona Romana-Dacia. Si mi-am adus aminte ca Bucurestiul are niste zone foarte frumoase, cu niste cladiri superbe si ca este un oras care te provoaca sa-l descoperi.
Si mi-am adus aminte cat de mult imi place toamna, imi place cand ploua, imi plac culorile din parcuri si din paduri, imi plac frunzele diferite, de culori diferite ca prind un luciu aparte cand sunt plouate.
Imi plac frunzele pe asfalt si imi plac frunzele pe pamant.

Si mi-am mai dat seama ca nu am simtit decat foarte rar o emotie langa el, emotiile le-am simtit mai mult atunci cand nu era langa mine, ca un fel de dor.
Si mi-am mai dat seama ca pot sa ma intorc la ceea ce am fost si ca intr-adevar. Lucrurile de care iti este cel mai frica sunt obligatoriu de trait. Si oricat de frica mi-ar fi trebuie sa stau exact in locul unde frica e cea mai mare. Si trece...

A plecat Ale si deja mi-e dor de ea... a intrat repede in viata mea, dar profund. Imi lipsesc zecile de mesaje pe care ni le trimiteam zilnic, cele nu stiu cate telefoane si schimbul de tot felul de tampenii de pe mess. Sper din tot sufletul cand se stabileste acolo sa aiba acces la Internet macar... si asa cum zicea deja un prieten, lasa ca daca are fix o sunam noi!

Incepe sa ma bata si pe mine tot mai des gandul plecarii din tara. Doar teoretic., Practic, mi se pare foarte greu. Pentru ca sunt un om caruia ii e mereu dor. De oameni, de locuri, de sentimente. Si totusi, uneori ma vad traind o altfel de viata, cu altfel de oameni. Si m-as duce intr-o tara germana. Rece. Nu stiu de ce... dar acolo ma vad. Bine, gandul cu Londra e un pas mai aproape...

povestea mea, povestea ta... povestea lor

De mult nu m-a mai emotionat un om atat de mult. Sau o poveste mai exact.
O poveste ghicita, citita pe sarite, in locuri pe care incet incet le-am cunoscut si mi-am dorit sa patrund in universul cuiva.
Nu cred ca e un secret pe nicaieri.
Mi se pare trist ca e asa, recunosc. Dar mi se pare o ca e o tristete din aceea frumoasa, dusa spre laturile melancoliei.
Nu e treaba mea si recunosc ca zilele acestea sunt mai sensibila.
Am si eu povestea mea acolo in trecut, cu lacrimi, regrete si locuri dragi. In care s-au intamplat lucruri. Unde mi-am lasat o parte din suflet pe care nu l-as cere niciodata inapoi.
Am sa ma intorc curand acolo si recunosc ca am mii de emotii.
Si-mi face bine sa stiu ca in alte locuri, alte povesti au avut cursul lor.
As vrea totusi sa nu fie asa. As vrea sa fie altfel.
Si nu inteleg si nu vreau amanunte de ce oamenii nu lupta mai mult cu fricile.

...imagini

aiurea

Mi-am facut in seara asta cadou o plimbare pe strazile Iasiului. Mi-am propus o jumatate de ora, dar am umblat vreo doua ore. Da, sunt nebuna, umblu noaptea singura pe strazi care nu stiu unde duc intr-un oras pe care il cunosc vag, mai mult din franturi si din povesti.
Am luat-o pe strazi la intamplare, printre case, pe acolo unde mi se parea mie mai frumos.
In Iasi e liniste. Iti auzi pasii pe strada desi incerci sa calci cu grija. Ma gandeam ca daca ar exista fantome (din acelea bune, bineinteles) ele ar locui in Iasi. E atat de liniste incat nici cainii din curti nu te latra. Vin pana la poarta si te privesc cum treci.
Strazile din Iasi au nume de poeti. Nu ma mira deloc poezia care oricum pluteste in oras, doar e o istorie in spate.
In Iasi sunt multe castane. Sunt multi copaci si-mi aduc aminte ca o data, de mult, am fost la Iasi cand erau teii infloriti.
Am fost si in Copou putin, m-am plimbat pe alei goale. E toamna. Sunt frunze pe jos. M-am asezat direct pe pamant, rezemata de un trunchi de copac. Ma asteptam ca din spatele meu, pe cealalta parte a trunchiului sa vorbeasca o fantoma. Nu a facut-o.
Am trecut prin fata universitatii si mi-am amintit de prima (si singura data, cred) cand am fost in Sala Pasilor Pierduti. Nu-mi aduc aminte decat sentimentul de coplesire si mult albastru. Poate intr-una din zile am sa ajung si cand e deschis, sa intru.
M-am oprit intr-un parculet si m-am dat in leagan.
Am fumat jumatate de tigara pe o banca in fata Universitatii. Am baut si jumatate de cutie de suc, restul am aruncat-o. La fel si tigara.
E ciudat, m-am simtit foarte bine, desi simteam uneori ca imi este frig. Mi-as fi dorit cand ma intorc din plimbare sa imi fie cald si ma speria camera de hotel goala si friguroasa. Si dupa 3 zile de cand sunt aici, cand am ajuns, aveam caloriferele fierbinti. Deci e cald.
Eu chiar cred ca in Iasi se intampla minuni.
Nu cred ca as putea locui in Iasi, desi e un oras pe care l-as putea iubi. Nu-mi pot explica de ce zic ca n-as putea locui aici. Pentru ca parca e prea simplu. Si cred ca as fi mult prea des melancolica.
Am un chef teribil de ascultat Tatiana Stepa. Si am hotarat ca in noaptea asta sa las sa imi cante in timp ce dorm.