ganduri de toamna

Din capitolul "sunt nebuna si de ce m-as trata", ieri m-am plimabat prin ploaie. Si pentru ca nu mai sunt in Iasi sa ma plimb in Copou, am incercat ceva mai urban. Zona Romana-Dacia. Si mi-am adus aminte ca Bucurestiul are niste zone foarte frumoase, cu niste cladiri superbe si ca este un oras care te provoaca sa-l descoperi.
Si mi-am adus aminte cat de mult imi place toamna, imi place cand ploua, imi plac culorile din parcuri si din paduri, imi plac frunzele diferite, de culori diferite ca prind un luciu aparte cand sunt plouate.
Imi plac frunzele pe asfalt si imi plac frunzele pe pamant.

Si mi-am mai dat seama ca nu am simtit decat foarte rar o emotie langa el, emotiile le-am simtit mai mult atunci cand nu era langa mine, ca un fel de dor.
Si mi-am mai dat seama ca pot sa ma intorc la ceea ce am fost si ca intr-adevar. Lucrurile de care iti este cel mai frica sunt obligatoriu de trait. Si oricat de frica mi-ar fi trebuie sa stau exact in locul unde frica e cea mai mare. Si trece...

A plecat Ale si deja mi-e dor de ea... a intrat repede in viata mea, dar profund. Imi lipsesc zecile de mesaje pe care ni le trimiteam zilnic, cele nu stiu cate telefoane si schimbul de tot felul de tampenii de pe mess. Sper din tot sufletul cand se stabileste acolo sa aiba acces la Internet macar... si asa cum zicea deja un prieten, lasa ca daca are fix o sunam noi!

Incepe sa ma bata si pe mine tot mai des gandul plecarii din tara. Doar teoretic., Practic, mi se pare foarte greu. Pentru ca sunt un om caruia ii e mereu dor. De oameni, de locuri, de sentimente. Si totusi, uneori ma vad traind o altfel de viata, cu altfel de oameni. Si m-as duce intr-o tara germana. Rece. Nu stiu de ce... dar acolo ma vad. Bine, gandul cu Londra e un pas mai aproape...