Ce mai faci, tinerete?

Asa ma intreaba mereu Prof'.
Si are mare dreptate. habar nu avem noi cat de mult trebuie sa profitam de perioada asta a vietii noastre.
Habar nu am de ce ne facem griji pentru tot felul de lucruri care apar. Ca ne iubeste sau nu ne iubeste, ca avem sau nu bani, ca vine ziua de chirie sau ca nu iese nu stiu ce la munca. Ca ne streseaza sefiin sau colegii, ca nu ne place lumea.
Doamen ce dor o sa ne fie candva de grijile astea! De momentele astea... Asa cum imi e dor acu de adolescenta, de anii de liceu, de viata in Tulcea. Asa o sa plang probabil peste 5 sau 10 ani de anii astia.
Asa ca... si ce daca nu ma iubeste? Si ce daca nici macar el nu m-a iubit? Si ce daca nu ma iubesc toti oamenii care as vrea? Si ce daca nu ma plac toti? Si ce daca am probleme? Si ce daca nu am bani, ma enerveaza sa muncesc si nu ma plimb pe cat de mult mi-as dori?
Sunt fericita, am prieteni, se va gasi cineva care sa ma iubeasca, poate intr-o zi voi avea suficienti bani incat sa-mi fac toate poftele, poate intr-o zi nu voi mai sta cu chirie... Am multi prieteni extraordinari, sunt sanatoasa si tanara...
Chiar... ce faci, tinerete?

Katie Melua - Nine Million Bicycles

La multi ani, Monica mea!

Monica mea este o poveste. Chiar asa o cheama, sa stiti, Poveste. Cineva zicea candva ca e cel mai frumos nume de familie care il stie. E cea mai draga prietena a mea, cu rscul de a le supara acum pe celelalte. Pentru ca e speciala si directa, sincera si realista. Cand am cunoscut-o pe Monica nu o suportam. Ziceam ca e rea si increzuta. Ma enervau pantalonii ei mov si gri metalizat. Apoi am inceput sa o indragesc din ce in ce mai tare. In timp a renuntat si la pantalonii metalizati. Am ajuns la momentele in care mergeam prin tot felul de locuri si ne prezentam: "Noi suntem Monica". Unii ne placeau, altii ne urau. Dar Monica mea este speciala.
Si pentru ca e speciala, are doua zile de nastere. Azi si maine. Intr-una e nascuta, in una e trecuta in acte. Deci, azi si maine o sarbatoresc pe ea.
la multi ani, Monica mea draga, stii ca te iubesc tare de tot, mi-e dor de tine si inca sper sa vii la rezidentiat in Bucuresti.

Printre ce a fost Tulcea...

La mine la Tulcea e frumos... e cer si sunt stele. Sunt Dani si Osu. Sunt ai mei (tata cu ale lui faze vesnic sursa de amuzament si Laura). E faleza. Sunt amintirile mele la orice pas, pe bancile de pe faleza, in parcul de langa blocul meu, pe scaunele din baruri, in mirosul de apa si Delta, in vantul de pe faleza, pe scari, in dealul de la Monument, pe curbele si dealul de la Bididia, in fumul de tigara din ceea ce a fost candva Carul cu Bere, in berea de pe masa din Istru, pe scarile in spirala de la palatul Copiilor, in peretii ce erau alta data pictati colorat, dupa usa din geam a lu' profu, dupa usa de la eco (cercul condus acum de Oana, a caruit tata ne-a indreptat pasii si ne-a cultivat increderea in noi pe cand eram mici de tot). Tulcea INCA are in ea copilaria si adolescenta mea.
Am plecat sambata de dimineata sa visez sub apa... adica la pas pe faleza. Am vazut 2 fete, cam de 14-15 ani plimbandu-se fara tinta. Cam cum faceam si eu. Fumau. Mai exact, pufaiau, ca nu stiau sa fumeze, dar aveau tigari aprinse. Cred ca la fel de caraghioasa eram si eu cand m-am apucat de fumat. Una din ele avea tricou negru si paruk in vant. Imi venea sa ma duc, sa o iau de guler si sa ii urlu: mi-ai furat adolescenta, viata. Tu esti eu!!! E viata mea, faleza mea, tigara mea, plimbarea mea... N-am facut-o. Si, oricum, era viata ei.
Am mers apoi la Palat. Sa-l vad pe domnul Dobrescu. Profu' sau prof' cum i-am zis mereu. A fost profesorul meu de speologie/astronomie si cel mai bun parinte adoptiv pe care l-as fi putut avea. Si l-am regasit asa cum il stiam. Cu copii in jurul lui, cu bratele deschise si mainile calde.
Mai imbatranit, mai multe fire de par alb. Cu aceeasi vorba calda si domoala. E omul care m-a invatat mereu ca sufletul e mai important decat orice alta valoare materiala. Omul care nu m-a intrebat nici cat castig la Bucuresti, nici care sunt salariile, nici daca vreau sa castig mai mult nici cat platesc chiria sau cum ma descurc. M-a intrebat in schimb de cateva ori (ca sa se asigure) daca sunt bine, daca am oameni care sa ma iubeasca in jurul meu, daca mi-e bine acolo departe si s-a bucurat pentru fiecare raspuns din inima pe care i l-am dat.
In rest... orasul s-a schimbat. Avem Mall, Deep 2 si 3, mai multe baruri/restaurante, mereu pline. Cei cu care imi petreceam eu timpul nu mai sunt in Tulcea, iar care au ramas au vietile lor. Nu mai iese lumea in oras sa bata strazile si sa bea vodka la monument. Acum ies cu masinile in oras si fac ture.
Am vazut si cateva fete cunoscute si dragi. Le-am regasit aproximativ cum mi le aminteam si m-am bucurat sa vad ca macar unele lucruri raman neschimbate. In rest... Osu la fel de pasionat de ale lui... singurul om care a crezut atat de mult in ceea ce face incat nu i-a pasat de nimic altceva.
Luana, copilul scump din perete e mare si frumoasa... mai inalta ca mine, desteapta. Sunt atat de mandra de ce a devenit copilul nascut prematul la un kg si ceva... inca mai sare in bratele mele cat e de lunga si se catara pe mijlocul meu ca intr-un palmier desi are ceva cm in plus fata de mine...
Iar Dani a ramas acelasi punct de sprijin, echilibru si siguranta de acasa. Omul catre care voi alerga de fiecare data, stiu ca mereu o va scoate la capat. Si ca, langa el, totul va fi bine.
Frumos la Tulcea... e inca acasa...

Oameni pentru care merita sa mori, merita sa traiesti

Deci... sunt anumiti oameni langa care te simti in siguranta.
Cand te tin in brate, sau te iau de mana, cand iti zambesc sau cand te injura sau se uita urat. Nu prea conteaza cand. Important e sentimentul ala.
In ultima saptamana l-am trait vizavi de cateva persoane din viata mea si a fost foarte bine. Si stiu ca saptamana nu s-a incheiat si ca il voi simti cel putin inca fata de macar o persoana.
E atat de bine. Stii ca totul va fi bine indiferent ce se intampla in jur, ca nimeni nu-ti poate face nimic rau atata timp cat persoana de langa tine e aici si nu pleaca. E suficienta o strangere de mana. Sau o imbratisare scurta. Sau o privire. Si lumea e brusc mai buna. Mai sincera. Mai sigura. Totul va fi bine, serios. Trebuie doar sa simti caldura. Sa dai voie sa ti se ofere caldura si sa vrei sa o simti cand ea ti se ofera.
Sunt oameni alaturi de care lumea e mai buna. Si langa care nimic nu e greu, totul va fi bine. Eu cunosc astfel de oameni. Si mi-e asa de drag de ei incat imi vine sa sar in sus de fiecare data cand imi zambesc.
Si in seara asta voi fi in Tulcea. Tulcea mea. Si acolo e cel putin un om (ba nu, mint, mai multi) care ma asteapta si care ma va strange de mana si totul va fi bine.
Si asta ma face sa ma gandesc la alte momente frumoase. Si sa cant: lalalalalalala life is wonderful, alalalalalala life is possible...

Super Moni

A... si uitasem. Stiti ca eu sunt... pe langa cea mai frumoasa din orasul acesta... SUPER MONI?
Asta se trage de la Oana si Ionut (care sunt f draguti de altfel)

Nebunia fructelor

Deci... iar nu am mai scris de mult.
Observ ca perioadele in care ma simt foarte bine sau sunt foarte linistita/fericita/bucuroasa, imi este mai greu sa scriu. Probabil ca este adevarata povestea ca este mult mai greu sa scrii despre lucruri frumoase sau bune decat despre cele mai grele.
Am fost la Sibiu. La ziua Puilor (Anca si Ovidiu adica). Si a fost foarte misto. Ce mai... "nebunia fructelor". Reteta unei petreceri reusite: se iau niste oameni misto, chef de distractie, ceva bautura, un gratar, o cabana in pustietate si de aici incolo... lucrurile vin de la sine! 12 ore de dansat aproape incontinuu, niste betii (pe cuvant de pionier, eu n-am baut decat foarte putin), 3 zile de febra musculara si 2 de somn dupa...
La Sibiu e frumos. Am zis asta de atat de multe ori incat am o strangere de inima cand repet. Sa nu devina ceva banal. Ba, chiar, mi-e frica sa merg foarte des acolo ca sa nu devina ceva obisnuit. Am mai cunoscut inca vreo cativa oameni fata de cei pe care deja ii iubeam si bineinteles ca mi-au placut mult si ei.
Nu stiu cum bucurestenii pot trai intr-un oras in care nu se vad stelele. La Rasinari era un cer minunat. Ovidiu vedea chiar si carul mijlociu, desi nu exista. Poate de la sticla aia draguta i se tragea.
Uof... nici nu stiu ce sa povestesc aici ca sa nu uit nimic si cand voi reciti sa am iar zambetul asta tamp care il am acum pe fata.
M-am intors de la Sibiu mai fericita, mai implinita, mai indragostita, mai linistita, mai buna si mai zambareata, mai dispusa sa socializez cu oameni noi si tot asa. Si cu ideea ca da, exista! Exista oameni misto mai multi de cei pe care ii cunosc deja, ca poti oricum gasi pe cineva, pe altcineva si tot asa.
Multumiri acestor oameni minunati.
Si La multi ani!