Despre discriminare pozitiva

Fara sa-mi propun asta, in ultimul timp am avut cateva contacte cu persoane cu dizabilitati.
Si vreau sa spun de la inceput, ca mai apoi sa nu-mi iau injuraturi pe tema asta, ca sustin intru totul drepturile persoanelor cu dizabilitati. Nu pot sa ma pun in postura lor, dar imi dau seama ca ei au o alta lume pe care noi, cei mai norocosi, nu avem cum sa o intelegem.
Ma enerveaza tara in care traim si in care o persoana in scaun cu rotile nu poate sa se urce intr-un autobuz (la inceput, cand se bagasera autobuzele cu rampe rabatabile, am vazut soferi coborand sa ii ajute, acum rareori vad macar oameni din autobuz care dau o mana de ajutor ridicarii scaunului). Ma enerveaza tara in care surdo-mutii sunt priviti ca niste ciudatenii si in care un orb este ocolit pe strada. O data, intr-un autobuz, o fata oarba ii spunea celui de langa: "uite ce rochie frumoasa!". Cel de langa s-a uitat pe geam si ea radea "glumeam, nu o vad".

Am semnat astazi o petitie, pe care va indrum s-o semnati si voi aici. E pentru legiferarea unor drepturi.

Nu ma pot insa abtine sa nu comentez cateva amendamente care mi se par exagerate si imposibile. Si da, ma enerveaza tara in care aceste lucruri sunt imposibile, dar trebuie sa fim realisti:
"Obligativitatea ca autoritatile locale din cadrul comunelor/satelor sa asfalteze prioritar drumul de la casa in care locuieste persoana cu dizabilitati locomotorii pana la obiectivele principale ale satului (magazin, dispensar, biserica, primarie, scoala, soseaua principala etc)"
- adica, daca badea gheorghe din fundul satului are o dizabilitate, primaria ar trebui sa asfalteze drumul pana in centru de acolo. Nu mi se pare corect, toti cetatenii din acel sat au probleme. Sunt oameni batrani a caror picioare nu ii tin sa se deplaseze, sau care o fac cu greu. Se numeste batranete, nu dizabilitate. Si da, ei merg prin noroaie pana la dispensar destul de des, pentru ca au nevoie de asta. Ei de ce nu cer asta? Frumos ar fi sa nu avem astfel de probleme, dar daca ele exista... ce facem cu asta?
alta:
"Obligativitatea posturilor de televiziune de a avea interpreti mimico-gestuali cel putin in cadrul emisiunilor de stiri si talk-show pe care le difuzeaza SAU – in cazul nerespectarii acestei obligativitati - sa directioneze o cota din profit in beneficiul persoanelor afectate de hipoacuzie."
- mi se pare ca da, ar trebui sa se impuna asta in cadrul canalelor tv de stat, finantate din bani publici. Insa cand vorbim de firme private, care, unele, se sustin cu greu de la o luna la alta sau nu-si platesc angajatii cu lunile (stim si astfel de cazuri, destule) - decizia ar trebui sa le apartina.
"acordarea unei perioade de timp mai mare la examinare"
- mi se pare necesar doar atunci cand vorbim de un handicap mental sau cand persoana in cauza este intr-o perioada de tratament.

In fine, detaliile sunt multe si nu sunt eu in masura sa judec.
Cred insa ca ar trebui sa incercam sa normalizam cat mai mult persoanele cu handicap. Pentru ca nu sunt persoane(a)normale. Sunt oameni cu pasiuni, sunt oameni cu capacitati, sunt oameni care merita sa faca parte din societatea noastra. Trebuie sa-i ajutam, fara a-i privi ca "defecti".
Discriminarea pozitiva nu a ajutat niciodata. Nu sunt eu in masura sa judec unde e granita intre drepturi si discriminare pozitiva.

Avem concerte, n-avem public

Inspirata de blogul Ioanei de la Zile si Nopti si de postul acesta, dar mai ales de weekendul care a trecut, m-am gandit sa vorbesc si eu putin despre festivaluri si concerte.

Sa o luam pe rand. Am fost 3 zile pentru Rock the City. De la inceput la sfarsit, in fiecare zi. In primele doua, dupa Rock the City fuga-fuga alergam la B'estfest caci am asteptat mult Skunk Anansie si MIKA in Bucuresti si ar fi fost culmea sa ii ratez.
Prima bila alba pentru B'estefest care a pus pus concertele la ore acceptabile si pentru cei care merg la Rock the City.

In prima seara am injurat B'estfest. Am trecut de drumul care facea dreapta, nu gaseam unde sa ajungem... diverse. Am ajuns acolo, surpriza! Drumul de acces blocat, un politist care ne trimitea 2 km mai incolo sa parcam pe strada principala. Ca orice roman, ne-am fofilat, am intors, am parcat cu vreo 300 de metri de intersectia ce ne ducea spre B'estfest. Skunk Anansie au cantat minunat, am fost fericiti ca avem ce manca si de unde (la Rock the City singura sursa de mancare erau niste hotdogi care costau 10 lei si nu erau buni nici pentru africanii cei mai flamanzi de pe planeta), ne-am bucurat... toate bune si frumoase.

A doua zi la Rock the City a fost ingrozitoare: oameni nemultumiti ca nu sunt lasati sa intre cu aparate foto, oameni prosti care nu intelegeau de ce nu sunt lasati sa intre daca si-au pierdut / rupt / imprumutat bratara. "Cum adica sa pastram 3 zile bratara asta pe mana? Eu nu ma mai spal?" ba da, va spalati, rezista la apa, sunt bratari speciale. "Pai daca s-a rupt?" nu s-a rupt decat daca ati rupt-o dumneavoastra intentionat, incercati sa o rupeti pe a mea de la mana sa vad daca puteti. "Ma duc maine la munca, rad colegii de mine ca ma vad cu o bratara" Serios? Unde lucrati? Angajarea se face dupa idiotenie? "De ce nu ma lasati sa intru cu copilul in port bebe?" serios? chiar vreti sa-i spargeti timpanele de la 1 an? "De ce n-am voie sa intru cu umbrela / rigla / fondul de ten / aparatul de tuns / ojele / fardurile, etc" (nici o exagerare, daca aruncai un ochi la garderoba te cruceai).
Ok... aici am tras concluzia: avem concerte, n-avem public educat pentru ele. Si nu, nu e primul concert mare in Romania.
La B'estfest a doua zi ne-am facut cruce. La propriu. Deci oamenii astia, dupa ce au constatat in prima zi ca s-a blocat traficul pe ulita, ce-au facut? Au bagat un tractor, au marit ulita, au creat rute ocolitoare, au postat BGS-ul pe traseu sa dea indicatii si uite asa, chiar si la 23.30 cand am ajuns noi am parcat decent, fara sa ne certam cu nimeni, la 200 de metri de intrarea la festival. Deci se poate. Mai mult, in prima seara cand mergeai pe camp aveai sanse mari sa cazi prin gropi. Surpriza: in a doua seara un generator si un stalp cu un reflector lumina drumul spre poarta.
Nu mai zic de concertul MIKA la care am fost atat de fericita incat nici durerea de picioare, nici cea de spate nu au mai avut nimic de spus.

A treia zi am fost doar la Rock the City. Dupa umila mea parere si gusturile mele indoielnice, la B'estefest nu aveam ce sa vad. Doar Sarmalele Reci pe care am sa le vad cu alta ocazie.
La Rock the City a fost muulta lume. Vreo 10.000. Care au lasat un jeg ingrozitor in jurul/urma lor.
Am decis ca la Rock the City au participat orasenii iubitori de asfalt. E adevarat ca la B'estfest oamenii din Tunari intrau cu buletinul si dezvoltasera si un mic bussines cu inchirierea buletinelor pentru 10 minute... Macar la final de B'estfest aveai ocazia sa iti schimbi jetoanele ramase, ceea ce nu se intampla in Capitala.

Lay a whisper on my pillow

Cu ironii si nepasare e usor. Cand incerci sa fii sincer cu tine insuti, atunci e mult mai greu.
E usor sa razi de altii, sa declari patetisme, sa emiti judecati de valoare, sa ai pretentii de maturitate, sa te declari nepasator, sa fii distant si cerebral.

Cand te intalnesti cu tine si-ti recunosti dorintele ascunse, cand te bati cu proprii tai demoni, e mult mai greu.

Am zis astazi ca "sunt zile in care ma cuprinde o tristete pe care as vrea sa ti-o impartasesc". M-am lovit de mine intr-un labirint in care ratacesc de prea mult timp. Mai trist e ca am sa ratacest mult timp de aici incolo. Mi-e greu fara tine, oricum ai fi tu, oriunde te-ai afla si oricine ar fi in dreapta ta. Ce-i drept, alaturi de tine mi-ar fi poate mai greu, sau mai complicat, stim amandoi asta si nu stiu cum ar arata acest "alaturi" .
Inainte, cu multi ani in urma, cand aveam acesta stare pe care nu stiu s-o definesc, puneam mana pe telefon si sunam. Acum nu am pe cine. Nimeni si nimic nu-mi mai aduce acea emotie, in mine lipseste acel sentiment. As vrea.

M-am transformat in ceva rece, intr-o luptatoare. Nu ti-ai dorit mereu asta de la mine? Sa fiu o luptatoare? Iata ca sunt. Una care e gata mereu sa atace, a carui scut este bine prins si pe care n-o mai poti gasi cu garda jos. Stiu sa ma apar si stiu, mai mult decat oricand, sa atat. Asta nu ma face deloc fericita.

Nu-mi pasa ca trec anii pentru ca nu mai am un vis care sa ma astepte la capatul lor. Asteptarea nu mai duce nicaieri si ma las dusa de val.

Daca mi-e dor? Mi-e dor de inebunesc si ma doare. Mi-e dor de mine asa cum eram langa tine, mi-e dor de mine asa cum simteam. Imi caut nebunia si-as vrea sa o mai pot intelege pe-a celorlalti. Nici pe a mea nu o mai pot accepta, totul mi se pare inutil, nu inteleg de ce, incotro, pentru ce.

O da... stiu toate argumentele corecte. Stiu cum trebuie sa fie normalitatea. Am devenit atat de "normala" incat nu mai stiu ce inseamna aia.

Ma resemnez, ascunzandu-ma si spunandu-mi ca "fiecare isi traieste dramele". As vrea si eu sa le (re)cunosc pe ale mele.

666 + 1

Dupa ce postarea anterioară a purtat numărul 666, nu mai ştiu ce să spun.

Am primit un mail şi m-am simţit împlinită - se pare că blogul meu este util cuiva. Ceea ce e bine. Am spus mereu că scriu pentru mine, asta nu înseamnă că nu mă bucur atunci când primesc Feedback.

Am privit în urmă. A fost greu, dar am reuşit! Ai să reusesti si tu! Nu stiu însă dacă era mai bine înainte decât acum.

Mi+au plăcut mereu oamenii cu personalitate.
Mă întreb însă care este personalitatea mea. Ce vreau eu.

apa trece, pietrele rămân

pe principiul trece "trece ploaia, vine soarele", astăzi, călătoream cu 116-cu autobuzul ăsta călătoresc în fiecare zi şi poveştile, chiar şi oamenii, se repetă.

Azi, când am ajuns la Unirii, a început să plouă. După o staţie de mers pe Bd. Unirii, prin ploaie, cu autobuzul, ce să vezi: două maşini ale Primăriei (una pe un sens, alta pe celălalt sens) udau trotuarele.
Da, da. Afară ploua. Şi totuşi, ei udau trotuarele. Să fie, zic!

Asta îmi aminteşte de o poveste adevărată pe care mi-a zis-o Dani: era anul I, la Academia de Poliţie. Prima lună e de instrucţie serioasă: într-o pădure, departe de civilizaţie, stat în corturi, dormit pe afară, trezit noaptea să caute inamici inventaţi, de astea.

Într-una din zile, un superior vine la unu de ăsta de anul I: "Soldat X-ulescu, du-te şi udă florile".
Soldatul X-ulescu: "Să trăiţi, domn comandant, afară plouă."
Domnu comandant: "Nu-i nimic, ia-ţi o pelerină!".

nunţi şi complezenţe

Un fost iubit / prieten / ce-o fi (niciodată nu ştiu ce termen să folosesc: prieten e prea puţin, iubit e prea mult) se însoară în toamna asta. M-a invitat la nuntă.
Am fost foarte fericită şi mi-am propus să merg. Nu dealtceva, dar am făcut un calcul scurt în scurta mea istoire amoroasă şi mi-am dat seama că este, probabil, singurul "fost" care m-ar invita la nunta lui.

Eu nu prea sunt în stare să păstrez relaţii de "prietenie" cu fostele iubiri. Eu dau tot, iau puţin şi apoi fug. Ştiu că am să mai cer, deşi nu mai am dreptul. Dar mă trezesc mereu târziu şi-mi dau seama că am oferit prea mult, am primit prea puţin şi am senzaţia că trebuie să echilibrez balanţa. O prostie, ştiu.

Revenind. (Mereu o iau pe arătură)
Am zis: gata, mă duc, ocazie unică şi inegalabilă.
Apoi m-am răzgandit: ce să caut eu la nunta lui? Să fac un schimb de opinii cu mireasa, să fug cu mirele în noaptea nunţii, să jelesc la biserică (nu că aş mai avea ceva de cerut, dar am auzit că aşa se face, plâng femeile cu zece rânduri de lacrimi).

Şi, într-un final, am zis că nu mă mai duc. Oricum, frumos din partea lui.
Să ia şi alţii aminte: pot să mă invite, că eu oricum nu vin. Oricum nu-mi doresc nici eu nici ei, e o chestie de complezenţă.

Ştiţi,

eu chiar ţin cu doamna Udrea.
Şi mă gândesc adesea la tot felul de strategii prin care să o ajut, să îi dau idei care să le aplice şi apoi să o aplaude lumea, să se vadă că a făcut ceva în ministerul ala, al Turismului parcă...

Inspirată de Vivi şi de postul ei referitor la spaniolii care ştiu să facă din orice ţânţar armăsar şi oricărui câcat să-i găsească un băţ pe măsură, m-am gândit şi eu la strategii de promovare a Bucureştiului.

La NexT, anul ăsta, am văzut un scurmetraj care a luat la viaţa lui Oscarul. La un moment dat, eroii (nişte hoţi de buzunare ce căutau mereu strategii noi) au venit cu o nouă idee "învăţată de la un român". Deci, o idee de promovare.

Ce-ar fi să facem noi în Bucureşti nişte trasee turistice pentru străini: "metodele hoţiei la români". Să alegem zone din Bucureşti gen Gara de Nord: şi să lipim tot felul de afişe, să angajăm actori (şi aşa sunt plătiţi prost şi au nevoie de joburi) să dăm reprezentaţii: cum sunteţi furaţi de taximetrişti, cum să NU vă ţineţi geanta pe umăr decât bine strânsă şi cu încuietoarea spre interior, cum să nu laşi valiza din mână când stai la coada la bilete, etc.

În autobuze (şi aici promovăm şi RATB-ul, cu condiţia de a scoate invenţia cu exclusivitatea cardurilor): cum să eviţi copii, chiar dacă par mici şi inofensivi, au acces mai direct la buzunare, unde să-ţi ţii telefonul şi unde nu, ce strategii folosesc hoţii de buzunare, cum se taie genţile, etc. (apropo de RATB-uri, că tot mă pasionează, am să vă povestesc odată singura mea aventură cu hoţii de buzunare, în troleul 66. De ziua mea, s-au hotărât să-mi ia ceva: mi-au luat telefonul. Şi mi-au tăiat şi una dintre cele mai frumoase genţi pe care le-am avut. Proştii, dacă mă căutau mai bine, aveam şi bani!).

La metrou la Unirii: cum să mergi pe scările rulante (de preferat să le eviţi, mai ales când e aglomeraţie şi eşti nevoit să stai pe loc), cum să eviţi aglomeraţia de la casă, că te văd unde iţi pui telefonul, etc.

In tramvaiul 21, acolo unde m-am certat cu un ţigănus (scuzaţi rasismul) care era cu mâna în rucsacul prietenei mele şi nu înţelegea de ce l-am dat deoparte şi am închis buzunarul de unde nu apucase să ia banii.

Ce? Olandezii cum îşi fac turism pe prostituţie(organizată, taxată şi ridicată la rangul de artă), noi de ce n-am face acelaşi lucru cu hoţia, care ne-a dus numele mai departe peste mări şi ţări?
Să ne organizăm puţin, ştiu că putem!