Lay a whisper on my pillow

Cu ironii si nepasare e usor. Cand incerci sa fii sincer cu tine insuti, atunci e mult mai greu.
E usor sa razi de altii, sa declari patetisme, sa emiti judecati de valoare, sa ai pretentii de maturitate, sa te declari nepasator, sa fii distant si cerebral.

Cand te intalnesti cu tine si-ti recunosti dorintele ascunse, cand te bati cu proprii tai demoni, e mult mai greu.

Am zis astazi ca "sunt zile in care ma cuprinde o tristete pe care as vrea sa ti-o impartasesc". M-am lovit de mine intr-un labirint in care ratacesc de prea mult timp. Mai trist e ca am sa ratacest mult timp de aici incolo. Mi-e greu fara tine, oricum ai fi tu, oriunde te-ai afla si oricine ar fi in dreapta ta. Ce-i drept, alaturi de tine mi-ar fi poate mai greu, sau mai complicat, stim amandoi asta si nu stiu cum ar arata acest "alaturi" .
Inainte, cu multi ani in urma, cand aveam acesta stare pe care nu stiu s-o definesc, puneam mana pe telefon si sunam. Acum nu am pe cine. Nimeni si nimic nu-mi mai aduce acea emotie, in mine lipseste acel sentiment. As vrea.

M-am transformat in ceva rece, intr-o luptatoare. Nu ti-ai dorit mereu asta de la mine? Sa fiu o luptatoare? Iata ca sunt. Una care e gata mereu sa atace, a carui scut este bine prins si pe care n-o mai poti gasi cu garda jos. Stiu sa ma apar si stiu, mai mult decat oricand, sa atat. Asta nu ma face deloc fericita.

Nu-mi pasa ca trec anii pentru ca nu mai am un vis care sa ma astepte la capatul lor. Asteptarea nu mai duce nicaieri si ma las dusa de val.

Daca mi-e dor? Mi-e dor de inebunesc si ma doare. Mi-e dor de mine asa cum eram langa tine, mi-e dor de mine asa cum simteam. Imi caut nebunia si-as vrea sa o mai pot intelege pe-a celorlalti. Nici pe a mea nu o mai pot accepta, totul mi se pare inutil, nu inteleg de ce, incotro, pentru ce.

O da... stiu toate argumentele corecte. Stiu cum trebuie sa fie normalitatea. Am devenit atat de "normala" incat nu mai stiu ce inseamna aia.

Ma resemnez, ascunzandu-ma si spunandu-mi ca "fiecare isi traieste dramele". As vrea si eu sa le (re)cunosc pe ale mele.

666 + 1

Dupa ce postarea anterioară a purtat numărul 666, nu mai ştiu ce să spun.

Am primit un mail şi m-am simţit împlinită - se pare că blogul meu este util cuiva. Ceea ce e bine. Am spus mereu că scriu pentru mine, asta nu înseamnă că nu mă bucur atunci când primesc Feedback.

Am privit în urmă. A fost greu, dar am reuşit! Ai să reusesti si tu! Nu stiu însă dacă era mai bine înainte decât acum.

Mi+au plăcut mereu oamenii cu personalitate.
Mă întreb însă care este personalitatea mea. Ce vreau eu.

apa trece, pietrele rămân

pe principiul trece "trece ploaia, vine soarele", astăzi, călătoream cu 116-cu autobuzul ăsta călătoresc în fiecare zi şi poveştile, chiar şi oamenii, se repetă.

Azi, când am ajuns la Unirii, a început să plouă. După o staţie de mers pe Bd. Unirii, prin ploaie, cu autobuzul, ce să vezi: două maşini ale Primăriei (una pe un sens, alta pe celălalt sens) udau trotuarele.
Da, da. Afară ploua. Şi totuşi, ei udau trotuarele. Să fie, zic!

Asta îmi aminteşte de o poveste adevărată pe care mi-a zis-o Dani: era anul I, la Academia de Poliţie. Prima lună e de instrucţie serioasă: într-o pădure, departe de civilizaţie, stat în corturi, dormit pe afară, trezit noaptea să caute inamici inventaţi, de astea.

Într-una din zile, un superior vine la unu de ăsta de anul I: "Soldat X-ulescu, du-te şi udă florile".
Soldatul X-ulescu: "Să trăiţi, domn comandant, afară plouă."
Domnu comandant: "Nu-i nimic, ia-ţi o pelerină!".

nunţi şi complezenţe

Un fost iubit / prieten / ce-o fi (niciodată nu ştiu ce termen să folosesc: prieten e prea puţin, iubit e prea mult) se însoară în toamna asta. M-a invitat la nuntă.
Am fost foarte fericită şi mi-am propus să merg. Nu dealtceva, dar am făcut un calcul scurt în scurta mea istoire amoroasă şi mi-am dat seama că este, probabil, singurul "fost" care m-ar invita la nunta lui.

Eu nu prea sunt în stare să păstrez relaţii de "prietenie" cu fostele iubiri. Eu dau tot, iau puţin şi apoi fug. Ştiu că am să mai cer, deşi nu mai am dreptul. Dar mă trezesc mereu târziu şi-mi dau seama că am oferit prea mult, am primit prea puţin şi am senzaţia că trebuie să echilibrez balanţa. O prostie, ştiu.

Revenind. (Mereu o iau pe arătură)
Am zis: gata, mă duc, ocazie unică şi inegalabilă.
Apoi m-am răzgandit: ce să caut eu la nunta lui? Să fac un schimb de opinii cu mireasa, să fug cu mirele în noaptea nunţii, să jelesc la biserică (nu că aş mai avea ceva de cerut, dar am auzit că aşa se face, plâng femeile cu zece rânduri de lacrimi).

Şi, într-un final, am zis că nu mă mai duc. Oricum, frumos din partea lui.
Să ia şi alţii aminte: pot să mă invite, că eu oricum nu vin. Oricum nu-mi doresc nici eu nici ei, e o chestie de complezenţă.

Ştiţi,

eu chiar ţin cu doamna Udrea.
Şi mă gândesc adesea la tot felul de strategii prin care să o ajut, să îi dau idei care să le aplice şi apoi să o aplaude lumea, să se vadă că a făcut ceva în ministerul ala, al Turismului parcă...

Inspirată de Vivi şi de postul ei referitor la spaniolii care ştiu să facă din orice ţânţar armăsar şi oricărui câcat să-i găsească un băţ pe măsură, m-am gândit şi eu la strategii de promovare a Bucureştiului.

La NexT, anul ăsta, am văzut un scurmetraj care a luat la viaţa lui Oscarul. La un moment dat, eroii (nişte hoţi de buzunare ce căutau mereu strategii noi) au venit cu o nouă idee "învăţată de la un român". Deci, o idee de promovare.

Ce-ar fi să facem noi în Bucureşti nişte trasee turistice pentru străini: "metodele hoţiei la români". Să alegem zone din Bucureşti gen Gara de Nord: şi să lipim tot felul de afişe, să angajăm actori (şi aşa sunt plătiţi prost şi au nevoie de joburi) să dăm reprezentaţii: cum sunteţi furaţi de taximetrişti, cum să NU vă ţineţi geanta pe umăr decât bine strânsă şi cu încuietoarea spre interior, cum să nu laşi valiza din mână când stai la coada la bilete, etc.

În autobuze (şi aici promovăm şi RATB-ul, cu condiţia de a scoate invenţia cu exclusivitatea cardurilor): cum să eviţi copii, chiar dacă par mici şi inofensivi, au acces mai direct la buzunare, unde să-ţi ţii telefonul şi unde nu, ce strategii folosesc hoţii de buzunare, cum se taie genţile, etc. (apropo de RATB-uri, că tot mă pasionează, am să vă povestesc odată singura mea aventură cu hoţii de buzunare, în troleul 66. De ziua mea, s-au hotărât să-mi ia ceva: mi-au luat telefonul. Şi mi-au tăiat şi una dintre cele mai frumoase genţi pe care le-am avut. Proştii, dacă mă căutau mai bine, aveam şi bani!).

La metrou la Unirii: cum să mergi pe scările rulante (de preferat să le eviţi, mai ales când e aglomeraţie şi eşti nevoit să stai pe loc), cum să eviţi aglomeraţia de la casă, că te văd unde iţi pui telefonul, etc.

In tramvaiul 21, acolo unde m-am certat cu un ţigănus (scuzaţi rasismul) care era cu mâna în rucsacul prietenei mele şi nu înţelegea de ce l-am dat deoparte şi am închis buzunarul de unde nu apucase să ia banii.

Ce? Olandezii cum îşi fac turism pe prostituţie(organizată, taxată şi ridicată la rangul de artă), noi de ce n-am face acelaşi lucru cu hoţia, care ne-a dus numele mai departe peste mări şi ţări?
Să ne organizăm puţin, ştiu că putem!

RATB azi (partea a II-a): Barbaţii la H&M

Recunosc, deşi sunt fan H&M şi dau buzna prin alte ţări când ajung, în Bucureşti nu am intrat încă. M-au speriat femeile ale nebune care în ziua deschiderii stăteau de la 5 dimineaţa la coadă.

Azi, în troleul 90. Urc la Universitate. Alături, doi domni pe la vreo 40-50 de ani. Genul burtoşi transpiraţi, dar nemirositori. Îi ştiţi. Cei varianta Light.
Unul îi zice celuilalt:
"Cred că mă mai duc azi odată pe la H&M să mai îmi iau o pereche de pantofi d'ăştia"
"Ce măh, nu mai ai pantofi?"
"Mai am măh, da mă simt bine în ei. Mai am şi de ăia mai subţiri, şi mai groşi"
"Păi şi îţi iei la fel?"
"Nu iau măh la fel, ce-ai înebunit? Îmi iau altă culoare".
"Aha, păi eu am treabă vreo două ore, poate ne vedem după să terminăm treaba aia" (mereu vorbesc aşa bărbaţii în autobuze, genul codat, n-am înţeles niciodată de ce)
"Păi facem aşa. Mă duc acu să iau aia, după care mă duc în H&M şi stau pe acolo vreo oră, exact cât să termini şi tu şi ne vedem acolo".
...

Context:
Venind de la Izvorul Rece spre birou pe jos, la biserica din intersecţie, o doamnă din poartă striga la un domn: "Hei, nea Nae, nu vrei să-ţi aduc nişte iarbă?".
Linişte.
Am trecut mai departe.
Mă gândeam să îi zic că vreau eu, dar mi-era teama că e o emisiune de aceea cu camera ascunsă.

RATB azi (partea I): Moartea Domnului Lăzărescu

Pentru că mi-am propus să vă împărtăşesc cât mai mult din experienţele mele în lumea RATB-ului bucureştean şi pentru că în ultimul timp m-am cam lenevit cu scrisul, revin.

Azi, în 381. Ştiţi, eu călătoresc, atunci când călătoresc cu acest autobuz, de la capăt, de la Piaţa Reşiţa.
Astăzi, am întârziat la capăt, certându-mă cu doamna de la casa de bilete. Eu sunt mai uitucă şi, ca în multe alte cazuri, mi-am uitat cardul acasă. Şi m-am dus pornită să-mi iau bilet, ea că n-are, eu că nu vreau card, etc. Veşnica problemă cu autobuzele în Bucureşti, de când s-a hotărît RATB-ul să "modernizeze sistemul" (despre asta, cu altă ocazie că sunt multe de zis. Rezum doar atât: 1. au mereu câteva bilete pitite sub tejghea dar nu vor să le dea, ca să dai bani în plus pe un card de ăla de unică folosinţă, total inutil; 2. N-am călătorit eu în toate ţările lumii, dar în cele în care am fost am găsit mereu bilete de vânzare, nu înţeleg modernizarea asta subită, mă întreb ce zic străinii care vin în România. De fapt, ştiu: de ce?).

Revenind: în autobuz, când am urcat eu după ce am alergat, nu mai era decât un loc din cele 3 din spate. Evident, cel de la geam. Pe cel din mijloc, o doamnă care mi-a zis că nu se poate feri să intru că are nişte căpşuni în plasă şi n-ar vrea să le stâlcească. Domnul din margine îmi zice că o să coboare el la prima, deci îmi dă locul lui. Nu mă agit mereu pentru locuri, dar când mergi de la Reşiţa la Romană, e de preferabil să stai jos ca să nu te calce 30 de oameni si să te înghiontească alţi 70.

Stând eu jos şi privind, ascultând şi tot ce fac eu în autobuze, mă simt imvadată de un grup de vreo 20 de elevi. De gimnaziu, cred. Cu doamna profesoară, care îi însoţea. Şi vorbeau. Şi vorbeau. Le explica doamna profesoară cum trebuie să înveţe cât mai multe limbi străine ca să se angajeze, cum cele mai căutate sunt cele exotice - japoneza, chineza, tailandeza. Am înteles, avea o pasiune pentru asiatici.
La un moment dat, o fetiţă plictisită de acest subiect îi zice doamnei:
"Aţi auzit că o să ne pună la şcoală un film să îl vedem?".
Doamna: "Da, am auzit, dar nu ştiu ce film".
Fata: "Unul, nu mai ştiu cum se cheamă, ceva cu moartea luţ unu. Unu care e primu care a luat premii prin străinătate".
Doamna, uimită: "Hm... nu ştiu, n-am auzit, dar e bine".
...
Pauză.

Cobor.
Înţeleg, n-avem şcoli, n-avem profesori că n-avem salarii pentru ei. Dar damnă, înţeleg că nu e Cristi Puiu asiatic. Totuţi, dacă tot aveţi nişte copii de educat, poate ar trebui să vă interesaţi. În plus, Internetul pe telefon nu s-a inventat doar ca să puteţi sta pe Facebook, aşa cum făceaţi azi dimineaţă. Puteaţi încerca un google, să ştie şi copii ăia câte ceva.