Ultima scrisoare

SSShhhttt!
Taci si asculta!



Doamne cat de draga mi-e mie poezia asta!
Mi-e dor de vocea lui Pittis!

ratiune

Cand sunt trista, nehotarata sau nervoasa, organismul meu se revolta.
E o revolta fizica, ca si cum mi-ar da doua palme si m-ar trezi la realitate: ce naiba ai Monico, cu ce pierzi timpul? Sunt lucruri mai importante! Copiii mor de foame in Somalia!
Asa m-am trezit eu de dimineata si am dat tot afara din mine (poetica imagine, nu vroiati sa o stiti) si apoi m-am gandit... sunt atat de multe lucruri importante in viata...
Intrebam de curand ce sa aleg intre ratiune si instinct si toata lumea mi-a spus instinct! Oameni buni, sunteti nebuni? Daca ne ghidam dupa instincte ajungem animale si de ce mai avem creier? la ce e util daca nu la a ne controla instinctele si a face alegerile bune?
Cate greseli facem fara sa ne dam seama in numele instinctului... incredibil!
Eu caut solutia. Soluti nu aia a lu' Mitza care in vine in cap de fiecare data cand rostesc cuvantul solutie. Ci urmatoarea: un procent de nebunie plus ceva instinct plus un procent cam de 50% de ratiune, mai punem si simtire si le lasam sa isi faca de cap. Dar nu pot renunta la ratiune.
Vreau sa stiu de ce sunt om si nu animal, iar motivul e exact asta: gandesc si fac alegeri!

o simpla poza...

M-am regasit astazi intr-o poza pe care mi-a facut-o saptamana trecuta (marti parca) Alex altfel decat ma stiu sau ma cunosc eu.
O poza frumoasa, adevarat.
Stiu despre ce vorbeam cand mi-a facut Alex poza. Stiu ca batea soarele si eram dupa colt, la firma. Si vorbeam despre ceva foarte frumos. Cu sperante si zambet tamp. Eram oarecum fericita. Linistita si multumita. Stiu ca par trista... dar eram chiar bine. Si acum, cand ma gandesc la asta, zambesc. Zambesc frumos.
Radeam de mine si de oamenii din jur, luam lucrurile in gluma si ma simteam foarte... eu.
Incredibil ca lucrurile s-au schimbat atat de repede in cateva zile. Am zis eu ca e de la vreme. Daca nu ar fi inorat in fiecare zi (azi macar s-a oprit ploaia) ar fi mai simplu.
Mi-am reamintit de mine uitandu-ma azi la poza asta. Si chestia asta mi-a facut ziua mai frumoasa, mi-a readus zambetul. Ma simt in stare sa dau piept cu oamenii. Nu mi-e frica sa privesc pe oricine in ochi. Nu am de ce, oricum sunt puternica.
Da, am fricile mele. Angoasa si anxietatea.
Dar stii ce... eu tot cea mai frumoasa din orasul acesta voi ramane!
Si din toate orasele in care ma voi afla.

Tatiana Stepa - Da, Doamne, iarna

Interzis?

Tot incerc sa ma adun de ceva zile incoace. Si e al naibii de greu. Dupa o discutie plangacioasa (dar fara lacrimi, ca doar sunt Monica, ce mama naibii) cu Mitzul meu drag si scump, am ajuns oarecum la niste concluzii care erau acolo.
Am impresia ca mi-am calcat pe orgoliu mai mult decat am facut vreodata. Nu sunt eu asta. Nu fac eu asta, nu spun eu aceste lucruri. Eu nu am fost in stare nici macar sa spun te iubesc atunci cand am iubit.
N-am fost in stare sa lupt pentru ceea ce mi-am dorit, n-am stiut sa spun nu pleca, nu am stiut sa spun ce simt.
Si acum ma lupt pentru ceva in care nici macar nu cred. Sau sunt nesigura. Pentru ceva nepalpabil. Ceva pentru care nu simt. Si nu simt pentru ca stiu ca nu am voie sa simt, daca as avea nu stiu ce s-ar intampla. Nu sunt cretina, am stiut in ce ma bag.
Ma definesc ca om prin ceva. Prin ceea ce sunt si prin ceea ce simt. Eu nu propun nimanui in fata lucruri instinctive. Si sa mi se mai si raspunda in doi peri, de parca as fi ultima femeie de pe pamant. Nu sunt! Nu am fost si nici nu voi fi.
Zici ca de fapt tu nu vrei sa-mi faci rau. Prin asta imi faci mai mult rau decat daca ai fi fost cel mai mare magar de pe lume. Dar nu intelegi. Si imi faci rau pentru ca ma faci sa decad in ochii mei, iar eu nu mai am cum sa fac asta.
Imi pare rau ca n-am avut curajul asta cu cel pe care l-am iubit. As fi stiut pentru ce ma lupt. Pentru ceva in care credeam, nu ceva ce mi-a fost interzis din prima. Am fost orgolioasa cand nu a trebuit si acum nu mai am pic de mandrie???
Ba am! Eu cea care stiu despre mine nu sunt asa!!!
Am dat vina pe frica acuta de singuratate pentru a-mi explica gesturile din ultimele zile. Si gandurile. Nu stiu daca e o explicatie buna sau nu, dar ar fi plauzibila. Pentru mine.
Am lasat instinctele sa ma conduca. Am lasat ratiunea mea, am lasat sentimentele mele deoparte si nu ar fi trebuit sa fac asta. Am calcat totul in picioare sub pretextul ca vreau sa traiesc. Nu imi pare rau, sincer. Dar stau si ma gandesc daca merita. Ma intreb unde sunt eu si de ce m-am ascuns?
Mi-a trimis Anamaria din Italia un ciorapel plin de bomboane si ciocolati. Si nu l-am deschis, l-am luat cu mine la Bucuresti. M-am gandit ca el e inebunit dupa dulciuri si l-am pastat sa il impart. Ce tampenie!!! Ma bufneste si rasul...
Si ma simt oarecum vinovata. Stiu ca o sa fiu rea, e ceva ce nu voi putea controla.
Da, vreau sa traiesc clipa. Dar nu trebuie sa ma las pedepsita pentru asta.
Sunt oameni care i-as putea iubi. Am intalnit oameni care i-as putea iubi. Interzisi, se pare.
Imi doresc lucruri simple.
Imi doresc zile frumoase. Ca cea de saptamana trecuta. Dar fara repercursiuni de nici un fel.
Da, stiu, trebuie sa platim pentru lucrurile bune care ni se intampla.
Problema mea nu esti tu, problema mea sunt eu.
Merit mai mult si imi repet asta in fiecare zi. Merit pe cineva care sa se poarte frumos cu mine, merit pe cineva care sa se gandeasca de doua ori inainte sa imi spuna ceva ce m-ar putea rani in orice fel. Nu-ti cer tie asta.
Imi cer mie asta.

VAST - Lost

tot vreau...

Tot incerc eu sa gasesc un sens lucrurilor din jur, dar nu imi iese. pur si simplu. Nu mai am chef de nimic sau sa vad pe nimeni. N-am chef de lungi si plicticoase discutii, pur si simplu nu mai am chef sa ascult problemele altora, eu care sunt un bun ascultator. N-am chef sa o fac pe-a prietenoasa.
Pentru cei care conteaza voi fi mereu aici. Dar asta uneori nu e suficient. Ma simt al naibii de singura intre atatia oameni. Imi e frig, chiar daca e cald. Imi vine sa plang si totusi nu reusesc sa fac asta, niciodata nu mi-a iesit. Am fost educata prost sa fiu puternica.
Nu vreau sa fiu puternica. Vreau sa pot plange.
Vreau sa nu mai vad oameni. Decat acei cativa, numarati pe degete, care ar sti cum sa ma ia in brate sa pot plange, sa ma descarc, sa le uit pe toate.
Vreau sa ma mut la munte. Undeva unde sa nu ma stie nimeni. Sa cresc capre... un vis mai vechi...
Vreau sa fiu fericita si eu. Mai mult de cateva ore.
Vreau sa ma pot descarca sa pot fi eu. Vreau ce mi se cuvine.