ferestre

E trist ca uneori viata alege pentru tine si tu pur si simplu nu mai ai nici o replica de dat, nici un zar de aruncat, nici un as din maneca de scos.
Cred in destin, dar nu pana la extrem. Cred ca toate lucrurile se intampla dintr-o cauza si in mod necesar (asa m-a invatat Dan si pe el il cred oricum). Dar cred si ca ai un cuvant de spus, ca poti face alegeri, ca poti sa lupti, ca poti sa meriti.
Dar, uneori, cum e acum, pur si simplu ceva (pe care nu stiu sa-l numesc in nici un fel) alege. Decide. Iar tu ramai mut si nu stii ce sa mai faci, stii ca de fapt nu exista o solutie.
Si ai vrea sa poti, si ai vrea sa te bati, sa te iei la tranta si sa vociferezi, dar nu ai cum. Nimeni nu asculta, nimeni nu te baga in seama.
Ia de aici! Totul se intampla dintr-o cauza si in mod necesar.
Nu mai poti sa speri, nu-ti ramane decat sa te uiti ingrozit in oglinda si sa cauti o cale, o iesire, o poarta.
Nu putem decide noi tot.
Eu nu stiu de ce a fost sa fie asa. Si nici nu inteleg cum ar trebui sa fac sa fie altfel cand nu exista ferestre deschise. Sunt inchise, nu se pot sparge si dincolo de ele sunt doar gratii.
Si oricat ne-am uita impreuna pe geam, o sa vedem lucruri diferite.
Si cea de sus din varf de munte nu e casuta mea.
Dar eu am sa privesc macar pisica.

zambetul curat din coltul inimii si soarele trecand de pleoapele inchise

Cam asa arata o dupa-amiaza aproape perfecta. Zic asta pentru ca mai e loc pana la perfectiune.
Reteta: se ia un om drag, cub de gheata de data aceasta.
Ne intalnim, primesc un imens buchet de narcse albe (peste 100 de narcise, nu cred a a stat nimeni sa le numere la cat de multe sunt). Si asta e doar inceputul. Primesc si cadou, cel mai frumos cadou care mi l-as fi dorit acum, un bloc de desen, cu acuarele si pensule.
Ca sa continui prea frumoasa dupa-amiaza, se merge in parc, o plimbare, multi copii, oameni cu catei, multe zambete inocente. Stat pe banca, povesti amuzante si amintiri frumoase, o umbra de melancolie si povesti despre luna plina si seara de florii. Dor de padure si de cort, amintiri cu foc de tabara.
Urmeaza o plimbare, o vata pe bat, stat in fund pe iarba si glicemie crescuta. Miros de proaspat, vant cu zambete.
Sssssttt.... suna telefonul. inchei povestea unei zile de vineri.
"zambetul curat din coltul inimii si soarele trecand de pleoapele inchise"

Cam asa arata o dupa amiaza comuna ce poate fi transformata mereu in una frumoasa

despre luna plina de florii

Sunt o fire destul de romanticoasa din fire, de aceea ma emotioneaza apusurile, rasariturile, luna plina si zambetele sincere.
Dar aceasta luna plina nu ma emotioneaza in nici un fel care sa nasca un zambet. Mai mult de atat, ma doare, ma racaie, e ca un cutit in rana care se invarte, se invarte si nu se mai opreste. Da, vin floriile si nu, nu trebuia sa fie asa.
Da, ma simt mai singura ca oricand inconjurata de oameni. Nu am nevoie de cuvinte de incurajare, mi le soptesc si eu in fiecare moment. Am nevoie de o strangere in brate. Si am nevoie sa ma ghemuiesc sub o plapuma grea si sa temur de frig, sa-mi vina sa plang si sa vii sa ma iei in brate si sa nu ceri nimic in schimb. Sa-mi iei mana in mana ta si sa taci.
Nu vreau sa ma saruti, nu vreau sa tremuri asa cum o fac eu. Vreau doar sa ma strangi in brate si sa pot sa plang, nu pentru tine, nici macar pentru mine. Vreau sa scap de tot ce s-a adunat in sufletul meu ca intr-o cutie cu obiecte nefolositoare. Vreau sa vars ce ati aruncat si n-ati mai avut nevoie si a ramas in sufletul meu pastrat pentru clipa in care va veti intoarce si veti cere inapoi. Si nu te-ai mai intors, si nu se va intoarce nici el, si nici un alt surogat care il caut in oamenii pe care ii intalnesc si care nu esti tu.
Sunt chinuri mai mari decat cele care le simt eu si stiu asta si asa cum alti oameni pot sa traiasca cu ele, asa am sa pot trai si eu cu chinul singuratatii, cu chinul de a simti si nu a primi inapoi cu aceeasi intensitate, cu chinul unor lucruri atat de frumoase care m-a invatat cineva candva ca exista in mine si care n-am sa le pot niciodata darui cu adevarat desi imi doresc asta si stiu ca de asta le am in mine.
Imi zicea Laura candva de mult ca cel care va avea curajul sa ma iubeasca si sa fie langa mine va fi un om foarte norocos. Pentru ca am pastrat atat de multe lucruri de daruit incat el va fi pe deplin fericit, daca nu va fi coplesit. Eu cred ca va fi coplesit din prima zi si in a doua va fugi, fara vreo explicatie.
Am un nod in gat pe care incerc sa-l dau afara si nu pot. E ca si cum voi incepe acum sa plang, dar n-am s-o fac, nu pentru ca sunt puternica, ci pentru ca sunt lasa. Sunt prefacuta si in loc sa ma lovesc de adevar incerc sa-l transform pentru mine. In loc sa intorc spatele sa nu-mi pese si sa incerc sa-mi revin, eu fug dupa franturi pentru ca am nevoie de ele sa supravietuiesc.
Asta e modul meu de a iesi din asta, dar oare chiar ies eu de tot?
Imi aduc aminte de acea noapte (sau dimineata, cine mai stie?). Cand m-am ridicat brusc si am zis ca plec. M-am incaltat si m-am lasat cuprinsa in brate acolo, in fata usii. Nu vroiai sa ma lasi sa plec, iar eu stiam ca trebuie sa fac asta. Daca ramaneam atunci, nu mi-as mai fi revenit niciodata. Si totusi, uneori ma intreb... daca ramaneam... ar mai fi trebuit sa-mi revin din ceva? Mi-ai pus ceva prea greu in spate... ceva ce trebuie sa duc mai departe, si asa cum tu mi-ai aratat lumea in culorile astea, trebuie sa o arat si eu altora. Dar uneori atat e de greu si ma gandesc cum ai facut tu asta cu mine? Cum ai putut sa ma dresezi atat de bine incat sa stiu mereu ca intr-o zi vei pleca? Si mai mult de atat, sa ma pregatesti atat de bine incat in momentul in care chiar ai plecat, sa nu ma doara?

PS. TU din textul de mai sus sunt de fapt mai multe persoane, mai mult sau mai putin importante. Si daca tu m-ai pregatit de faptul ca ai sa pleci si a fost totul linistitor si atat de normal... voi de ce nu ati putut face asta?

numai eu, eu singura si nici o alta femeie in afara de mine

"
Asta e iubirea pe care i-o propun eu, e cu viata scurta si se cere vijelios implinita, in timp ce a lui nu are sfarsit, ca o floare care nu s-ar mai vesteji...
Daca aflu ca sunt cu adevarat mereu in inima lui, am sa ma linistesc, am sa-l iubesc si eu in felul lui, fara sa-l doresc in fiecare clipa.

... Sa vedem daca atunci, prin regrete tarzii, n-o sa intelegi ca numai eu, eu singura si nici o alta femeie in afara de mine nu te poate iubi asa cum esti, adica cu cea mai adevarata dintre iubiri, cea mai rea pentru mine, fiindca nu ma pot trezi din nici o inselaciune, stiu de ce esti in stare, din nenorocire iubirea mea nu e scaldata in nici o iluzie... Cunosc piatra pretioasa si o deosebesc de cea falsa... E secretul meu... Nu te cunosti tu cum te cunosc eu...
Simt ca traiesc cu tine, tu nu stii asta. Dar ma faci sa platesc prea scump...
"

And... this is the story of my life. Si motivul pentru care m-am indragostit eu acum 8 ani de cartea asta.

Anathema - One Last Goodbye

Vai cum poate fi melodia asta...

Cine n-are o Monica al lui...

Monica mea mi-a pus astazi pe tava, in fata mea, doua probleme. De fapt nici macar nu e vorba de probleme, e o situatie pe care o cunosc si in fata careia ma aflu de ceva timp.
Doar ca ea e pentru mine mereu ca dusul rece. Daca eu ma ascund dupa copac, ea o sa vina sa il taie. Daca ma ascund dupa deget, o sa mi-l mute. Si tot asa.
Si mi-a pus ea doua intrebari care eu am sa le generalizez putin:
1. Cat de mult din ceea ce fac e din bunatate sau altruism si cat de mult e din egoismul ala... uite cat sunt eu de buna si restul nu am fost si uite ca eu merit...?
2. Ce imi aduce mie asta si care e binele meu?

Na Monico... (si acum vorbesc cu mine) - cum te descurci tu cu mintea limpezita in fata acestor doua intrebari a caror raspunsuri pe loc sunt usor de gasit. Dar la o a doua privire...
Recunosc ca nu fac multe lucruri din bunatate si imi astept oarecum rasplata, linistea sa ii zicem acum. Dar oare linistea e tot ce astept? Hm... oarecum ciudat si nu stiu daca vreau sa gasesc raspunsul la intrebarea asta.
Si da... ce am eu de castigat, ce aduce nou in viata mea, cate zambete si cate regrete adun. Habar nu am, desi nu neg ca nu m-am gandit.
E ciudat sa alegi asa pe moment sa pornesti la un drum care nu are intoarcere. Dar pot sa abandonez oricand, stiu asta.
Si trebuie sa stii si tu asta. E doar o incercare. La o abatere, eu n-am sa mai pot sa iert acum.
E melodia aia... tre sa mi-o amintesc... one last chanse before i said goodbye...

Total pe dinafara subiectului, voiam sa precizez cat sunt de mandra de mica mea copila... si de teatrul din viata iei. Te iubesc mult de tot scump copil si tu stii asta >:D< (da cris, stiu ca te enerveaza emoticonurile de mess in scriere pe blog, mereu cand imi vine sa pun cate unu ma gandesc la ce ziceai tu, dar mai scapa).

mincinoaso!

Am avut niste zile tare bune in ultimul timp... vesela si eliberata de prea multe lucruri care se adunasera in viata mea.
Acum ma sperie doar un hop mare... Floriile. Da, da. Acea zi din an.
am scris anul trecut putin despre ce inseamna candva ziua de florii si nu am sa ma repet sper.
Stiu insa ca va fi greu. Mai ales acum.
Nu am sa neg ca mi-e dor.
Neg prea multe lucruri din viata mea ca sa mai neg si asta.
O umbra de depresie? Poate, dar hai sa o alung.
Macar pana duminica.