Când știu că trebuie să mergem în direcții diferite. Când ne despărțim pentru o oră, o zi, o săptămână sau o lună. Și simt cum mă desfac în multe mici bucăți. Ca un pahar care cade pe asfalt și se sparge în multe cioburi. Și le adun bucată cu bucată, le strâng în mâini și mă taie și vin în fața ta și te privesc. Mă strângi în brațe și cioburile nu mai dor, și se așează singure, ca într-un puzzle, și paharul e ca nou. Și cu cât durează mai mult îmbrățișarea prea scurtă dar nesfârșită, rănile de pe mâinile mele se cicatrizează și nu mai dor.
Și-apoi mă uit în urmă și nu mai ești, și nu mai sunt. Și mi-aș dori să-mi văd rănile în palme, să mă asigur c-ai existat, că n-a fost totul în mintea mea. Dar mă uit la mâinile mele și sunt așa cum le știu, nici mai tinere, nici mai îmbătrânite. La fel de uscate și singure.
M-am dezlegat acum de tine și-am pus deoparte firul ăla care-mi lega sufletul de al tău . Nu l-am aruncat și știu că mâine, orcând ar veni ziua aceea, voi alerga către el și-l voi lega de piciorul tău, cu noduri strânse și-atent gândite, ca pescarii din Delta mea, care-și leagă la apus bărcile de mal și pleacă liniștiți la casele lor, știind că mâine o vor găsi tot acolo, indiferent dacă-i furtună și totul în jur se dărâmă.
Dar dimineață bărcile se dezleagă, și-ai mei pescari din Delta mea pleacă pe canale, și-și duc singurătatea cu ei și malul nu știe dacă pe seară se mai întorc sau nu. Și nici măcar nu-i pasă, e un simplu mal și ei niște simpli pescari. N-au nume, n-au chip, n-au voce și nici cuvinte care să-i lege.
Mi-am pus paharul în valiză și-aștept să se spargă în mii de cioburi, ca îmbrățișare aceea să dureze tot atâtea mii de secunde, să se așeze totul la locul lui.
